E primul meu articol aici şi am uşoare emoţii din moment ce nu prea-mi găsesc cuvintele să descriu filmul.

The Cumbscrubber e o comedie neagră (ah, favoritele mele) care urmăreşte o aşa-zisă aventură a unor adolescenţi care sunt în căutarea drogurilor tot aşa-zisului lor prieten care avea datoria de a le procura – dar, într-o zi, decide să se sinucidă, punându-l pe prietenul lui cel mai bun, Dean, în postura de a le găsi sau a-şi vedea fratele ucis. Bineînţeles, la început e luat cu binişorul, dar nu le merge – totul începe ca un joc care se sfârşeşte prin ochi scoşi, cuţit băgat în picior, delfini pictaţi pe pereţi, musafiri drogaţi care se prosteau pe canapea, accident de maşină. De acolo, ajung la concluzia că trebuie să îi răpească fratele – care, de fapt, nu era fratele său, ci fiul uneia care urma să se căsătorească cu primarul. Tatăl lui Dean era psiholog şi fiul său era pacientul său favorit despre care scria cărţi pe care primarul le citea – în urma unei căzături, are o revelaţie şi ajunge să aibă o obsesie cu delfinii. Mama sa suprasolicitată de toţi  încearcă să vândă un fel de pastile numite VeggiForce care ajung să fie înlocuite de Charlie, fratele mai mic al lui Dean, cu drogurile pe care le găseşte în final, ascunse după oglindă. Mama lui Troy, cel sinucis, e încă şocată şi de-a lungul filmului îi sună pe toţi să-i cheme la sercviciul de comemorare spunându-le chiar şi celor neimplicaţi că nu îi blamează pentru decesul fiului ei. Tot în ziua aia, urma să fie şi nunta primarului cu mama lui Charlie, cel răpit. Charlie, fratele, care a înlocuit drogurile cu vitaminele, le sfărâmă şi le pune în caserola pe care mama lui o făcuse pentru mama lui Troy, astfel, toţi invitaţii ajungând drogaţi, bineînţeles. De asemenea, Dean este rugat de tatăl său să ia nişte medicamente pentru a-l ajuta să treacă peste moartea prietenului său, ajungând să îi provoace iluzii, văzându-l pe Troy din ce în ce mai des, spânzurat. Povestea respectivă se împleteşte cu ideea jocului Chumscrubber, un personaj care s-a trezit decapitat şi care umblă prin oraş luptându-se cu forţele răului folosindu-şi capul pe post de armă. Billy, cel care venise cu ideea de a-l răpi pe Charlie, îi spune celuilalt implicat, Lee, la sfârşit, “Omoară-l! Înjunghie-l! Prinde-l din nou!” (referindu-se la Charilie), replică din jocul video. Iat toţi, Billy, Lee şi Crystal (care nu prea a fost de acord cu ideea răpirii), trec pe la casa părinţilor lor spunându-le când sunt întrebaţi de Charlie, că l-au răpit – dar nimeni nu i-a crezut. Ceea ce mi se pare hilar.

Personal, mi-a plăcut filmul datorită ideii care se doreşte a fi transmisă – sunt şi genul de fiinţă care e atrasă de personajele dubioase, sărite mai mult sau mai puţin de pe fix, deci se explică.

Mi-a plăcut şi soundtrack-ul folosit, compus de James Horner, care a lucrat şi la alte filme de care sigur ai auzit.

Lou Taylor Pucci, cel care l-a jucat pe Lee, a apărut şi în The Thumbsucker, un alt film care merită văzut. Dar acesta îl păstrez pentru altă dată. Până atunci, trebuie să vezi The Chumscrubber.

Advertisements