Cheful meu de a scrie la fel de prezent ca şi inspiraţia pentru titlu – m-am gândit că din moment ce totul trebuie să fie fix aici, că şi titlul trebuie să fie…exact. Plănuisem de mult să fac o comparaţie între filmele în care apare personajul respectiv – e oarecum “alegoric” dacă îl pot numi aşa, căci deşi pare cel mai dement, din punctul meu de vedere e cel care e cel mai raţional şi care vede totul exact aşa cum e – un personaj prins într-o himeră de oraş, unde absolut nimeni nu e normal (dacă ai fi citit benzile desenate şi ai fi observat câte personaje absurde sunt acolo, ai fi înţeles).

Ar fi cam mult să fac un istoric al personajului respectiv, aşa că voi trece direct la filme şi anume Batman din ’66 (în care a jucat Cesar Romero) şi cel din ’89 (cu Jack Nicholson) şi, în cele din urmă, The Dark Knight (în care a apărut Heath Ledger ( nu numai că a fost într-adevăr un actor grozav dar îşi plănuia o carieră ca regizor şi ar fi urmat să lucreze la un film inspirat dintr-o carte, pe care debea-l aşteptam)).

[De fapt, ideea e că sunt foarte multe variante ale vieţii acestuia – le-am citit pe toate, dar, cum spunea el: If I’m going to have a past, I prefer it to be multiple choice! ]

(după 2 zile – lenea altora corupe)

Batman Begins pot spune că m-a plictisit, de aceea aveam îndoieli în legătură cu The Dark Knight – desigur, după ce l-am vazut, nu mai ştiam cum să mă opresc din a-l comenta – din a-l lăuda. Pentru rolul personajului s-au oferit mai mulţi printre care şi Adrien Brody, Robin Williams şi Steve Carell (singurii pe care i-am memorat şi aş fi fost curioasă să-i văd în rolul respectiv). În schimb, cel care a fost ales, a fost chiar Heath Ledger (clic uăn ză săcsi imigi), care chiar se închiseră o lună într-o cameră goală (cred ) de hotel, trecând prin tot felul de încercărci d’astea, existenţiale, presupun, încercând să intre în rolul personajului, să-l înţeleagă, a făcut şi un filmuleţ, s-a inspirat şi din Alex din A Clockwork Orange (de care am şi scris) – ideea e că oricum producătorii îl aveau deja în minte pe el.

Deja am scris pe blogul meu cu mult entuziasm despre el prima oară când l-am văzut jucând în film; dar, să-mi reculeg mucii şi să încerc din nou senzaţia aia, orgasmică – glumesc, evident. Ideea e că am fost impresioantă atât de felul în care gesticula, chestia cu limbuţa pe care o făcea, vocea aia uşor inocentă – nu am regăsit în schimb atâtea “cuvânţisme” de alea (bine, ţin minte faza când i-a spus Batman să-i de-a drumul şi el i-a zis că şi-a ales prost cuvintele şi chiar i-a dat tipei drumul pe fereastră şi faza cu “whatever doesn’t kill you, makes you…stranger”), specifice lui, în film (aici e vina scenariştilor), jocurile alea de cuvinte, dar am observat că au păstrat din geniul său – şi, deşi afirma că el nu face planuri, că lasă totul să vină pe parcurs, avea mult prea multe planuri B, zic -părea că ştie totul dedinainte. I s-a conferit şi o imagine nouă, upgradată, spre deosebire de cel din ’89, unde totul fusese păstrat ca în benzile desenate – imaginea aia fantastică, de pe o altă lume, a unui, de fapt, imaginar – Ghotam City.

De asemenea, pentru a promova filmul, s-a făcut şi un joc – era un site unde intrai şi ţi se dădeau tot soiul de informaţii şi dacă reuşeai cumva să le legi, primeai un număr de telefon care te trimitea la o brutărie unde primeai un tort cu “ceva special” în el – a fost ca o recrutare a altor jokerei – destul de interesant, de aceea trebuie să cauţi despre asta.

Personal, am preferat Batman’ul din ’89 – prin toată franciza de filme – favoritele fiind primele (împreună cu Batman Returns – restul 2 deja erau plictisitoare) – se subliniază ideea asta de oraş al demenţilor – unde toţi au câte o problemă care le declanşează cumva nebunia şi îşi pun un costum bizar şi gata – supererou sau personaj antagonist. Batman nu mai are deja vocea aia exagerată a lui Chris Bale (înţeleg că era pentru protecţia identităţii sale să fie răguşită, dar nici chiar aşa). Aici, Joker nu mai e Joker – ci Jack Napier.  Ideea de Jack Nicholson drept el a fost cam suspicioasă, dar mi-am dat seama că îmi place chiar mai mult (şi filmul, căci avea mult mai multă personalitate şi era mai plăcut de vizionat dar şi el) – era mult mai jucăuş iar mimica(!) – oricât de malformată îi era moacă şi oricât de greu i-ar fi fost să fie expresiv având-o “blocată” într-un rânjet continuu, îmi venea să i-o pup datorită geniului actorului respectiv.

(Un “da” ironic acum.)

Cât despre cel din ’66, l-am văzut mai mult ca să vizionez în sfârşit şi eu un film cu Adam West (el fiind Batman; am vrut să-l văd jucând datorită unei “parodii” dintr-un episod din Johnny Bravo pe care l-am văzut, limax fiind) – filmul a fost mult prea …după ideea dreptăţii şi bunătăţii, mult prea pentru copii, mult prea moralistic. Efectele speciale erau tâmpite – m-a enervat faza cu Batman muşcat de rechin fără nici măcar o rană (rechinul fiind cred că de pluş sau ceva, atât de aiurea arăta), Robin în chiloţi, Femeia Pisică în postura de “femeie stupidă şi enervantă” (cel puţin pe mine m-a enervat accentul ei rus şi identitatea sa ascunsă) – m-a dezamăgit faţă de Michelle Pfeiffer – dar nici ca Halle Barry care a fost mult mai artificială. Personajele vorbeau mult prea anii ’60 (bineînţeles, dăă), Riddler mă sâcâia şi felul în care ăia descopereau ghicitorile lui cu o aşa uşurinţă, chestii erau mult prea ilogice, Batman aleargă la un moment dat împreună cu Robin cu o bombă în mână să scape de ea dar aveau tot felul de chestii care le stăteau în cale gen măicuţele sau femeia cu copilul parcă şi era de-a dreptul stupidă toată alergarea aia în cerc.

Revenind la Joker – din moment ce observi că am vorbit mai mult de ceilalţi, realizezi că el nu a fost într-atât de prezent aici. Şi-a avut şi el “adăugirea”, dar înafară de momentele în care râdea cam aşa, “hou, hou”,  şi făcea ochii mari şi se mira, nu-mi mai aduc aminte nimic – nu zic că nu mi-a plăcut de el ca Joker dar (şi poate mi se pare mie căci l-am văzut acum destul timp ), cum am zis, a fost cam absent – adică, s-a încercat a i se  acorda atenţie egală căci s-a dorit a se înghesui toate personajele malefice într-un singur film lucând împreună împotriva lui Batman şi Robin. Nu cred că ar trebui să vezi filmul ăsta, dar dacă vrei să râzi, n-ai decât.

Din punctul meu de vedere, Batman din ’89 regizat de Tim Burton, a fost mult mai pe placul meu – dar, totuşi,  să nu uităm şi de Dark Knight regizat de Christopher Nolan.

Advertisements