Long see, no time –  sau ceva de genu’.

Evident, filmul despre care scriu acum e un horror pentru că acum am cu cine să le vizionez măcar.

Girl School Screamers nu l-aş numi un clasic din motive pe care le voi descrie pe parcurs, dar încă de la început observi replici sau scene ce, în viitor, vor deveni cliché ceea ce ar trebui să fie o onoare pentru un film din moment ce alţii l-au considerat într-atât de bun încât să-l copie. Asta m-a fascinat pentru că sunt o persoană destul de interesată de “începuturi” şi semăna ca poveste foarte mult cu un alt film despre care am scris deja, Hausu.

Deosebirea dintre cele două e că ăsta merită un 2.
În primul rând, din moment ce nu prea cred că e cunoscut, nici nu cred că aveau un buget îndestul de mare ca să facă ceva realmente uau. Scene care ar trebui să fie de groază erau însoţite doar de nişte sunete care încă mai există şi în filmele de groază de azi care ar trebui să mă tensioneze, să mă streseze până la momentul în care cineva e înjunghiat sau ce mai ştii că se întâmplă prin filmele din sfera asta. Apoi, când venea momentul când eu trebuia să fiu mirată de geniul lor, să fiu scărboşită de ceea ce văd, nu observam decât un flash sau părţi şi mă enervam la culme căci m-a păcălit încă de la început să îl văd cu scena asta:

Povestea era a unor fete, deisgur, care împreună cu maica…Maria-sau-care-îi-era-numele, care trebuiau să o ajute să catalogheze nişte obiecte de artă dintr-o casă a unui colecţioner. După primele minute, realizezi deja cine va supravieţui deşi nu am ghicit exact în ce ordine anume moare restul – dar dacă stau să mă gândesc bine, exact tipa care aspira mâncare ca sparta a fost, ca în Hausu, cea care a murit prima. Şi din moment ce Hausu e mai vechi, acum ştiu şi de unde s-au inspirat, făcându-l o copie absolut imperfectă.

Jocul actorilor a fost destul de dezamăgitor ca să nu mai vorbesc de replicile gândite în primul rând de scenarişti.

Nivelul scârboşeniilor – ech, am văzut mai rău.

Sfârşitul nesatisfăcător, deşi altceva ce mă fascinase era cum îi flutura părul tipei cât era la geam şi cum i se aşeza lumina şi umbra pe faţă.

E, după mine, genul de film potrivit pentru cei slabi de înger.

Advertisements