Nu am timp ca sa revad filmul, asa ca va avertizez inca de la inceput ca sunt sanse sa omit unele detalii (l-am vazut acum doua luni). Pe Lars von Trier, regizorul filmului, l-am descoperit in ianuarie, nu am vazut multe filme ale lui, insa pot spune ca stilul lui mi se pare unic si splendid.

Dintre filmele lui Lars, Dancer in the Dark se aseamana cu Breaking the Waves: amandoua se axeaza pe vietile unor persoane inocente si gata sa se sacrifice pentru cei dragi, chiar daca asta inseamna sa se expuna unor dureri incredibile. Cu toate acestea, personajele principale (Selma in Dancer in the Dark si Bess din Breaking the Waves) sunt destul de diferite.

Selma (Bjork), personajul principal, este o mama singura care si-ar da si ochii pentru fiul sau. Si chiar face asta: Selma sufera de o boala al carui ultim stadiu este orbirea, din nefericire de aceasta boala sufera si fiul ei. Toata actiunea filmului este bazata pe sacrificiile pe care Selma le face pentru a strange bani pentru operatia fiului ei: emigreaza, lucreaza intr-o uzina, triseaza la testul oftalmologic pentru a putea munci in continuare, nu ii face poftele fiului ei cu toate ca acest lucru o indeparteaza de el etc. Dar tot ceea ce a suferit pana acum nu inseamna nimic cu ceea ce va urma in momentul in care vecinul ei ii va fura toate economiile.

Cu toate problemele din viata ei, Selma nu renunta la marea ei pasiune: musical-urile. Iar acest lucru a generat partile care mi-au placut cel mai mult la film! Selma are o imaginatie uriasa si reuseste sa transforme sunetele utilajelor din uzina sau zgomotele locomotivei ori a rotilor de tren intr-un spectacol mai emotional decat oricare show de la Moulin Rouge. In aceste escapade in lumea fantaziei, Selma joaca rolul principal, iar vocea ei (Bjork, oh, ciudata ta voce, Bjork) te face sa iei parte la lumea ei.

Nu prea ma pricep la detaliile tehnice, insa faptul ca tot filmul, mai putin partile cu cantece au fost filmate cu “camera de mana” a contribuit enorm la acest film si il face mult mai real si aproape de privitor, iar in acelasi timp, schimbul de calitate dintre scenele reale si cele din imaginatiei Selme face mult mai usoara tranzitia intre cele doua lumi si mult mai credibila.

Recomand din suflet acest film: un musical unic si deferit, o drama profunda si o vece formidabila. Iar Bjork nu este deloc rea ca actrita, si-a intrat complet in pielea personajului si isi va intra complet si in inimile voastre.

Cat despre muzica, este uimitoare, desi pentru cei neobisnuiti cu stilul lui Bjork le va fi greu sa o digere la inceput – cu toate ca melodiile sunt oarecum diferite fata de ce canta ea in mod obisnuit, insa stilul ei este inconfundabil. Melodia “I’ve Seen It All” a avut o nominalizare la Oscar si a castigat un Golden Satellite Award, nici Bjork si nici Lars von Trier nu au ramas neprimiati dupa un asemenea miracol de film.

O sa las doua dintre scenele mele preferate din film:

Cvlada

I’ve Seen It All

Advertisements