Ultimul film pe care l-am vazut, (500) Days of Summer (Marc Webb), m-a impresionat foarte mult. Desi la inceput mi se spune ca totul este pura fictiune si ca orice asemanare dintre persoanele in viata sau moarte sunt doar o coincidenta mie mi se pare foarte real filmul, poate chiar o lectie de viata ce te face sa te trezesti la realitate atunci cand incepi a visa prea mult, lucru ce adesea mi se intampla, iar apoi sunt dezamagita de cruda realitate.
Personajele principale ale acestui film sunt, Summer ( Zooey Deschanel), o tipa enigmatica, capricioasa, nehotarata, o tanara ce “iubea doar doua lucruri” de cand parintii ei s-au despartit – “Primul, era parul ei lung si negru. Al doilea, era usurinta cu care il putea taia, fara a simti ceva”, aceasta despartire generand o mica “boala” psihica, fiind convinsa ca dragostea nu exista si determinand-o sa se ascunda dupa un zid, fara a lasa pe cineva sa vada dincolo de el. Tipul, Tom (Joseph Gordon-Levitt) a crescut “cu convingerea ca nu va fii niciodata fericit pana nu o va cunoaste pe aceea…”. Inca din prima zi de cand o vede, el sustine ca ea este aleasa inimii lui si incearca cum stie el mai bine sa ii demonstreze ca el este alesul, incercand sa darame zidul pe care ea l-a cladit. Si chiar atunci cand crede ca a reusit sa vada peste zid, cand crede ca o cunoaste destul de bine,atunci este cel mai ranit. Finalul filmului ii aduce pe cei doi in antiteza fata de conceptiile lor de la inceputul filmului. Summer sa marita cu un tip cunoscut intr-un bar(sustinand ca a fost destinul de vina), iar Tom intalneste o noua ea, pe nume Autumn(nestiind sigur daca si-a invatat lectia sau nu).Soundtrack-ul este unul foarte bine ales, The Smiths fiind si “cupidonul” dintre cei doi.Filmul nu pasteraza o ordine clara. Sare pe axa dintr-un loc in altul. De la ziua 1, la ziua 488 si tot asa. Actiunea este redata prin amintirea involuntara. Tom povestindu-i lucrurile cele mai semnificatvile din cele 500 de zile in ordinea pe care el o considera relevanta, surorii sale mai mici.

Dupa parerea mea, merita sa vezi acest film.

Aparut in anul 2009, regizat de Sam Raimi, “Drag me to hell” este o tentativa de horror. Pe alocuri dezgustator, presarat cu umor, tot ce ne-a incantat din filmul acesta a fost finalul.

Filmul prezinta povestea unei tinere domnisoare, Christine Brown (Alison Lohman) ce are sa fie blestemata de o baba. La inceput aceasta tanti o sperie pe protagonista pana aceasta apeleaza la ajutorul unui clarvazator. Acesta ii explica ca Lamia, demonul care o bantuie, va continua sa ii faca acest lucru timp de trei zile pana o va lua in iad. Tentativele esuate ale tipei de a scapa de acest blestem vor fi in zadar, ajungand sa-si omoare chiar si iubita pisica drept jertfa. Finalul nu vi-l dezvaluim. Pentru ca desi atat inceputul cat si mijlocul filmului sunt o mare porcarie, finalul mai salveaza un pic din film.

Muzica nu ne-a impresionat, iar efectele au fost jalnice.

Daca nu ai ceva mai bun de vazut, te poti uita, dar nu e mare branza. 🙂