Muzicalurile nu sunt pe gustul meu, dar ăsta e chiar unul din filmele mele preferate, poate datorită şi faptului că, în timp ce-l priveam, mi se părea destul de bizar iar modul său de desfăşurare nu prea mă lăsa să-mi dau seama de acţiune la început, de ceea ce avea să urmeze, ceea ce mă intriga. Nu aş putea discuta despre detalii în legătură cu regizia, actoria sau orice altceva căci, în cazul ăsta, povestea în sine domină iar dacă ai văzut filmul biografic al lui Edith Piaf, are cam acelaşi mod de prezentare din punct de vedere cronologic. Dacă e să-l iau astfel, e povestea unui băieţel, Hansel, care s-a născut în Germania, chiar în anul construcţiei Zidului Berlinului, când mama sa, ca să citez, l-a luat cu roaba şi duşi au fost spre Est. A avut o copilărie ciudată, în sensul că părinţii lui s-au despărţit după ce mama sa a descoperit că tatăl lui îl molesta, apoi restul imaginii conturate de Hansel prezentă un tablou al veşnicilor roşii coapte nu numai ca gustare dar şi folosite de mama sa pe post de obiect de aruncat când el cânta cu capul în aragaz datorită căminului restrâns în care locuiau, spaţiu folosit şi pentru a asculta radioul american, unde găsea în idoli ca Iggy Pop sau Lou Reed adevărate modele. Trece rapid la anii de facultate, când a încercat să treacă Zidul Berlinului ca să-şi găsească jumătatea şi dă peste un soldat afro-american de care se îndrăgosteşte şi care îi promite că dacă se căsătoreşte cu el, astfel trebuind să pretindă că e femeie şi luându-i numele mamei sale, Hedwig,  ar putea să-l ducă în America, spre libertate. Acesta sfârşeşte în a-şi îndepărta penisul chirurgical pentru a părea convingător examenului medical dar a fost în zadar căci, imediat ce ajunge în Kansas, e părăsită de soţiul ei şi chiar atunci află că Zidul Berlinului a fost dărâmat. Cum spunea versurile uneia din piesele sale, “6 inches forward, 5 inches back, I’ve got an angry inch.”

Ajunge să lucreze ca bonă, astfel cunoscându-l pe cel care avea să devină, datorită ei, un cântăreţ foarte cunoscut. Între ei începe să existe ceva în momentul în care Hedwig îi oferă un hand-job în baie, dar devine ceva mai mult când, observând că ar avea înclinaţii muzicale, îl învaţă tot ce ştie în materie de muzică. Între timp, avea diverse slujbe, printre care şi cea care implica o trupă de coreeni (scena în care tocmai termina un cover după o piesă a lui Kurt Cobain şi mulţumea astfel: “thank you, ladies and gentleman, both of you”, e tipică concertelor sale) . Astfel, conflictul principal se bazează pe faptul că el, într-un moment când încep a deveni cunoscuţi, o trădează când află ce e cu adevărat şi sfârşeşte în a-i fura muzica, iar Hedwig prin a cânta prin localuri mizere exact aceleaşi piese în încercarea de a-l demasca, ba chiar creându-se un conflict în trupa sa de atunci şi ajungând să lucreze ca prostituată. Povestea e mult mai complexă de atât, existând şi un al doilea soţ ce are o obsesie cumva pentru perucile lui Hedwig şi care e complexat de faptul că nu o poate domina pe scenă iar din câte îmi amintesc el devine, la fel ca şi Hedwig, o ea. Dar ceea ce se întâmplă după, iar finalul şi, în general, toate acele detalii precum mitul originii iubirii, ce fac povestea absolut deosebită, le las pentru a fi descoperite de tine.

Advertisements

Suck (a nu fi încurcat cu Vampires Suck despre care am scris deja) e aparent o comedie, aparent rock’n’roll, aparent interesantă. Cum am spus, aparent. Am marcat de asemenea şi “horror” (imaginează-ţi că fac asta cu degetele  – partea cu ghilimelele – când zic horror, strâmbând din buze şi cu ochii fixaţi în podea) la categorii, în principiu pentru că nu există momentan pseudo-dezgustător.

Filmul fusese regizat în Toronto şi pentru un motiv anume ar avea şi premii. Am fost fascinată de existenţa unui asemenea film (rock’n’roll, Iggy Pop, Alice Cooper, tipul de la Burning Brides care aduce curios de mult a varianta carnaval al lui Tom Cruise din filmele după  seriile lui Anne Rice, vampiri bineînţeles, poate horror şi cică comedie, cel din A Clockwork Orange, şi cea din grupul ăla de la petrecere de la început care-mi aducea aminte de Natalie Portman) – se spunea că va fi filmul “sectă” (îmi scapă cuvântul, sincer) a unei noi generaţii, deci evident, mă gândeam că va fi genial. Am văzut şi videoclipul de pe site-ul lor official, şi anume:

Evident, trebuia să fie interesant. Trebuia.

Dar, trecând timpul, aşteptând să apară pe DVD (cred că, deşi premiera în cinematografe a fost anul trecut, a apărut pe DVD debea pe 2 septembire, anul ăsta), am realizat că trebuie să fie o porcărie, pe bune, Queen of the Damned deja a fost făcut, cum dracu’ mă mai poţi impresiona (deşi, recunosc că nici ăla nu a fost tocmai ce am vrut să văd)?

Într-un final, îmi amintesc de el din nou, îl caut, îl găsesc, mă uit la el, deja din primele minute pare-mi-se că va fi interesant în ciuda prejudecăţilor, dar apoi, spre final, iar mă pierde.

Povestea e cam aşa: The Winners, trupa de cam 10 ani dacă-mi amintesc bine, nu tocmai genială, e lăsată de managerul lor pentru a “se afilia” cu o trupă de Hip-Hop japonez, iar în acelaşi timp, tipa din trupă, fosta prietenă a solistului, merge la o petrecere după concert cu unul pe nume Queeny. A doua zi, cum nu apărea, restul trupei pleacă spre un alt oraş şi cumva, brusc, reapare, doar ca vampir. Iniţial, nimeni nu prea realizează asta, doar observă că e ceva schimbat în cum arată şi faptul că au din ce în ce mai multă audienţă. Ceva morţi pe ici, pe colo, Hugo, “cel care face tot” (semăna un pic cu personajul ce mânca muşte (pentru că întradevăr făcea asta)  din parodia după Dracula din ’92) se ocupa cu dezmembrarea lor, descotorosirea şi păstrarea secretului în schimbul vieţii lui şi a imortalităţii promise de Jeniffer (tipa de care spuneam). În final, ajung să afle ceilalţi membri ai trupei şi, pe rând, toţi ajung vampiri. Între timp îi urmăreşte şi celebrul Van Helsing şi, după ce au ajuns faimoşi (omorându-l pe unul de la staţia radio în direct), decid că vor să redevină oameni.

Restul e pentru tine de aflat în caz de te vei uita la el.

Personal, nu pot spune decât că mi-a plăcut parţial doar scenele în care Hugo apărea plin de sânge şi Jeniffer fie le spunea celorlalţi că i-a curs sânge din nas, fie Hugo le zicea că e din cauza a ceea ce e în ţigările pe care le fumează şi restul situaţiilor similare în care apare respectivul personaj.

Înafară de asta, muzica nu a fost tocmai ceea ce mă aşteptam a fi – la început semăna un pic cu “Love Peace Deathmetal” de la Eagles of Deathmetal (şi aş putea să mă înşel, nu ştiu, părerea mea) dar apoi, cică ar deveni mai violentă dar am considerat-o la fel de neatrăgătoare pentru un film de o asemenea natură – singura piesă de pe soundtrack care e în ton e cea care e prezentată mai sus.

Înafară de asta,  dacă nu ar fi fost machiajul (şi ăla foarte exagerat) personajele nu ar fi fost salvate, şi chiar şi aşa, actorii  au părut ca fiind doar… clasici, fără nimic nou sau credibil,  iar la partea cu “hîîîîîs”-ul vampiresc – prea clişee, la fel şi partea cu “I’m fast, I’m super strong (I can transform into fog and be all telephatyky with other vampires)”, moment în care mă aşteptam să apară Edward cu Băla în cârcă.

Nu cred că mai am altceva diferit de adăugat, decât că nu s-a ridicat la aşteptările mele iar dacă ar fi să-i dau o notă, până şi RottenTomatoes au fost mai generoşi decât mine şi ei i-au dat un 5,1.

Dacă tot nu mai scrie nimeni despre nici un film mi-am zis să scriu despre un altul şi cum ultimul subiect abordat m-a dus cu gândul la Jean Rollin, atunci vampiri să fie din nou.

Requem for a vampire, 1971, deci.

Încep prin a spune că nu trebuie să fii băiat, tipă pe invers, poligam sau BDSM’ist ca să-ţi placă tipele din filmele sale, Rollin, geniul filmelor cu vampiri, cum i se mai spune, deşi pentru mine informaţia e la fel de ambiguă precum aia cum Hitchcock – geniul horror-urilor.

Începe (daca treci peste momentul logoului care te poate debusola (dacă mă înţelegi)) cu nişte clowni şi un tip, gonind într-o maşină în timp ce unul e ocupat să împuşte o alta din spate; apoi tipul care conducea maşina e ucis. Am zis „ok” şi am urmărit în continuare. Momentul în care mi s-a părut că distrubuţia e de caca e secvenţa următoare când cei 2 clowni îl dau pe ăla cu benzină pentru a incedia maşina. Nimic rău, zici. Poate că sunt eu paranoică sau cu un simţ al observaţiei prea bun, dar în timp ce-i turna pe moacă benzina  se observa cum inspira, cum strângea din ochi pentru a nu-i intra şi poate chair cum şi-a mişcat puţin capul şi alte gesturi mici din astea. Dar fie, e anul 1971. Ce ştiu eu? Înafară de filmele lui Rollin fie alegi a. Dracula cu o coafură Pompadour şi cu un accent rusesc, b. acţiuni cu vampiri afro-americani , c. romanţe cu vampiri gay.  Să ne bucurăm doar de vampiroaicele lesbi de care avem parte.
După cum îl descrie şi wiki,

Requiem pour un Vampire is a 1971 erotic horror film directed by Jean Rollin, about two young woman who find themselves trapped with no escape in a haunted castle ruled by a hoard of sexually blood crazed vampires.

E atât de blond de erotic că greşeala de tastare e făcută intenţionat (e young women).

Ok, deci clownii erau tipe, tipele furau haleală, scutere şi dormeau în cimitire, pe morminte. Oh, şi se speriau de mieunatul unei pisici. Nu pot spune decât un “mda” la modul lor de a vedea lucurile. Şi apoi una se împiedică, cade în groapa proaspăt săpată iar cealaltă se uită apoi cum 2 tipi o îngroapă de vie, ţinându-se de sicriu, tăcând şi probabil aşteptând să o întrebe cineva dacă vrea un taco (iniţial, mi-am imaginat că sunt undeva prin Spania sau Mexic din moment ce groparii pare-mi-se că vorbeau spaniola). Dar vai, numai după aproape 1 minut de acoperit sicriul, unul oboseşte şi preferă să vină mâine să termine treaba căci e “târziu” chiar dacă încă nici măcar nu a apus. Mai târziu vei afla că ambele aveau pistoale la ele. Dar fie, e anul 1971. Ce ştiu eu?

Apoi fug, fug, se sperie la văzul liliecilor – lilieci, care, de altfel, stau în plină lumină prinşi de crengi fragile. În momentele alea mi-am imaginat cum au stat producătorii lipindu-i cu superclei de copaci. Dar fie, e anul 1971. Ce ştiu eu?

Cât despre locaţie, puteau alege ceva cu mai multă personalitate căci acesta-mi aducea minte de bolul meu de cereale de dimineaţă cu un munte de ovăz gri expirat în el turnat de soră’mea ca să se distreze. Dar fie. Mulţi, mulţi de fie din toate punctele e vedere după cum vei vedea şi tu daca te vei uita la el. E un fel de film porno cu prea mult preludiu.

Şi din moment ce e un film francez, te-ai gândi că ai nevoie de o traducere, dar nu prea se omoară ei cu replicile inteligente şi dialogurile pline de informaţie în legătură cu istoria fiecărui personaj. Nici măcar atunci când vampiroaica le urmăreşte, nici atunci când cei 3 încearcă să le violeze (un imebecil de aşa zis actor mai degrabă o lovea pe aia blondă de masă ca şi cum şi-ar freca o rufă la spălat), nici atunci când una începe să lovească cu biciul pe imbecil, nici când sunt luate de păr de ea şi arătate vampiroaicei. Ca un film porno. Deci ai zice la început că te poţi lipsi de subtitrare. Până şi The Addiction din ’91 era mai dinamic din punctul ăsta de vedere.

În fine, apare şi vampirul, îşi deschide mantia, doi lilieci erau agăţaţi de-o parte şi de alta a ei de parcă era o modă funky a părului de sub braţ, cradrul se schimbă la alea două cu o privire de blondă la cumpărături în Taiwan, vezi liliecii cică muşcându-le gâturile, dar arătând ca 2 jucării de la McDonalds agăţate cu fir de undiţă (vei observa că motivul liliacului purtat iniţial ca accesoriu de gât e folosit şi pe post de dildo pre-istoric; asta sau tampon). Bla, bla, câteva minute mai târziu, oh, uite, tipele pe atunci erau mult mai păroase, sex, sex, dar debea aici începe să fie interesant, să existe dialoguri şi o poveste, încearcă să scape, iluzie optică sau ceva, ca să vezi, aici vampirii pot sta iniţial în lumină şi nici nu pier nici nu strălucesc, transformându-se treptat, iar puterile lor slăbesc în timp, ca să fie complet iniţiate trebuie să găsească pe alţii pentru a-i aduce la castel, hop, o păcăleală, numai una e virgină, ultimul vampir, ceva SM, cineva nu vorbeşte, fuu, aproape că i-a băgat chestia aia ascuţită în ochiul tipei, multe alte chestii, ai prins ideea, punct.

Aş fi avut mult mai multe de comentat, dar nu e tocmai genul de film care să mă fascineze pentru moment – dar dacă eşti un mare fanatec al filmelor cu vampri şi nu ai apucat să vezi măcar ăsta, Lips of blood, Fascination ş.a. a tipului ăstuia, nu ştiu neapărat dacă te mai poţi numi “fanatec al filmelor cu vampiri”. Iar dacă ţi-a plăcut Queen of the damned, New Moon, Vampire Diaries (diarie, într-adevăr), vai, vai, Cirque du Freak etc. te va vindeca mai mult ca sigur de mania ta pentru ele.

P.S., trailer.

Din păcate nu am găsit posterul filmului căci încă nu a apărut, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu asta:

Expresiv, zic eu.

Voi începe cu o mică-mare intruducere înainte şi voi spune că de când mă ştiu nu am avut niciun interes în fastamagoriile altora, în special vampirii (mai ales că de la primul film văzut când aveam 4-5 ani am avut impresia că sub patul meu locuiesc vampiri şi preferam de cele mai mutle ori să dorm pe scaun, la birou, sau în orice caz, pe alt pat, ducându-mă cu un pas înainte spre schizofrenie).

Având colege foarte interesate de Twilight sau unele care îl displăceau totalmente, nu mi-am făcut o idee prea bună în legătură cu treaba asta, aşa că am simţit nevoia să împrumut primul volum din serie şi să văd filmul după (asta cam prin ianuarie, anul trecut). Pentru un moment, a fost o mică şansă să intru în secta lor diabolică, fiind cumva dată pe spate de faptul că în filmul ăsta nu erau tocmai explicite acele momente în care cineva sugea sângele cuiva apoi îi rupea capul şi sângele umpela întreaga camionetă – deşi a fost un moment similar – iar introducerea în lumea perversă a lui Steph-aia nu mi se părea la momentul respectiv nocivă.
Apăruse True Blood şi oricât de încă dezgustată aş fi fost, am văzut primul episod – apoi a trebuit să văd întreaga serie şi apoi a doua şi vroiam cărţile şi mi-am zis că da, Twilight suge prin comparaţie.
Dar după, am vrut să citesc Vampirul Lestat şi Interviu cu un Vampir şi toate alea şi să văd şi cele 2 filme apărute după cărţile lui Anne Rice. Mi-am dat seama acum că True Blood suge.
După, m-am confruntat cu Bram Stoker şi filmul din ’92 şi mi-am zis că Anne Rice suge şi personajele ei sunt gay în sensul penibil al cuvântului fără a intenţiona să jignesc pe cineva care chiar are respectiva orientare.
După, am dat de filmele rated-B de prin ’80 şi ’70, Underworld, Vampires Diares în mod evident era de căcat deci am sărit peste experienţa asta, Blade, şi aşa mai departe. Erau chiar hilare şi cumva stupide dacă nu la fel de penibile.
Devenisem într-atât de interesată că împrumutasem cărţi şi citisem şi din poveştile din folclor şi cam tot ce puteam găsi pe internet, văzusem până şi documentare.
Apoi am ajuns la Louis Feuillade şi mi-am dat seama că, în realitate, nu a existat niciodată un film bun cu vampiri care chiar să respecte în totalitate ceea ce e întradevăr un vampir.

Revenind la filmul nostru, Vampires Suck. Încă nu a apărut (debea pe 18 august) dar fără să vreau, am dat în mod curios din întâmplare de el căutând o altă comedie numită Suck care a apărut în 2008 la festivalul de filme din Toronto în care joacă Iggy Pop şi Alice Cooper (apare prin septembrie 2010 pe DVD şi e un must must see, precum Lesbian Vampire Killers – comediile cu vampiri sunt cele mai bune, trebuie să recunosc [dovada]).

Filmul e făcut de respectabilii care au regizat şi Epic Movie sau Meet the Spartans pe care sigur le-ai văzut şi în caz de nu, ruşine. Este în mod clar o parodie după Twilight, făcându-se referinţe la Snooky sau Kardashian’s sau Real House Wifes ş.a. sau chiar la Buffy, the vampire slayer.

Aproximativ toate momentele te dau pe spate şi mai mult ca sigur vei găsi măcar o scenă în care să râzi – eu, cel puţin,  nu eram pregătită să o văd pe Bella într-un săculeţ de bebe, fiind cărată de tatăl ei până la Jacob sau ca actorii să respecte într-atât de bine toate gesturile sau mimica feţei celor originali – au fost mai mult decât geniali. Soundtrack-ul a fost întocmai potrivit fiecărei scene (vei fi surpins să auzi Muse pe fundal pe la început) şi mi-a plăcut că la sfârşit (spoiler) Edward e ucis de un fan Jacob, urmând apoi piesa de la Marliyn Manson, If I was you’re vampire.

Per total, nu cred că am fost dezamăgită de el şi nu cred că nici tu nu vei fi – indiferent dacă eşti un twipupinbut sau cititor de Nightlight

Nu am mai scris de îndestul timp despre un film încât să cred că mi-am pierdut mojo-ul – asta dacă l-am avut vreodată.

Voi începe prin a spune că filmul în sine e nebunesc – vis-nebunescque, ca să-i găsesc o denumire, căci absolut nimic din ceea ce se întâmplă nu prea are logică. Filmul e făcut după cartea lui Burroughs, cu acelaşi titlu, şi deşi am avut ocazia să-i citesc una din cărţi, nu prea am crezut că asta ar putea fi într-atât de bizară. E cumva… evident, totuşi, că e o carte aparţinând Geniustăţii Sale, luând în considerare elementele mmm… gay. Foarte, foarte.

Începe cu faptul că soţia lui Lee, fostă şi actuală junkie, îi fură insecticidul pentru a se droga – zonele unde îl injectează sunt porno-fascinante. Ajunge cumva să o împuşte, aparent, din greşeală – deşi ăsta ar trebui să-i fi fost şi scopul căci, după cum insecta uriaşă din biroul detectivilor i-a spus înainte să fie strivită de papucul lui, era un agent al Interzone Inc-ului. Pentru a nu ajunge la închisoare, acesta trebuie să plece în Interzone şi să pretindă a fi scriitor, dacă-mi aduc bine aminte, sau să scrie rapoarte în legătură cu misiunea lui, şi, de asemenea, să pretindă a fi un homosexual – asta pentru a ajunge să intre în graţia lui Joan, care semăna fix cu fosta sa soţie, astfel ajungând să dea de soţul acesteia, Dr. Benway, cel care producea droguri din măruntaiele insectelor, împreună având ceva pentru menaje a…câţiva cu tipi tineri din Interzone.

De asemea, ţin să menţionez că deşi pare extrem de banal, în unele momente e mai dezgustător decât orice horrorshow ai fi luat parte tu.

Cât despre actori, nu cred că ar fi putut exista alţii mai potriviţi pentru rol, deci nu am nimic de comentat în legătură cu asta – de alte elemente de natură tehnică nu-mi pot aminti exact, deci nu comentez la partea asta.

Nu ştiu ce anume m-a impresionat exact la filmul ăsta – poate doar unicitatea sa şi felul în care, într-un mod fluid şi uşor de urmărit, descrie realitatea lui Lee care se întâmplă să aibă cam toate elementele unui vis – ceea ce eu, cel puţin, găsesc asta destul de fascinant încât să devină unul din filmele mele favorite.

Oh, şi aici e trailerul – nu l-am inserat în articol căci am probleme de ceva minute cu cette porcărie care se numeşte wordpress.

Long see, no time –  sau ceva de genu’.

Evident, filmul despre care scriu acum e un horror pentru că acum am cu cine să le vizionez măcar.

Girl School Screamers nu l-aş numi un clasic din motive pe care le voi descrie pe parcurs, dar încă de la început observi replici sau scene ce, în viitor, vor deveni cliché ceea ce ar trebui să fie o onoare pentru un film din moment ce alţii l-au considerat într-atât de bun încât să-l copie. Asta m-a fascinat pentru că sunt o persoană destul de interesată de “începuturi” şi semăna ca poveste foarte mult cu un alt film despre care am scris deja, Hausu.

Deosebirea dintre cele două e că ăsta merită un 2.
În primul rând, din moment ce nu prea cred că e cunoscut, nici nu cred că aveau un buget îndestul de mare ca să facă ceva realmente uau. Scene care ar trebui să fie de groază erau însoţite doar de nişte sunete care încă mai există şi în filmele de groază de azi care ar trebui să mă tensioneze, să mă streseze până la momentul în care cineva e înjunghiat sau ce mai ştii că se întâmplă prin filmele din sfera asta. Apoi, când venea momentul când eu trebuia să fiu mirată de geniul lor, să fiu scărboşită de ceea ce văd, nu observam decât un flash sau părţi şi mă enervam la culme căci m-a păcălit încă de la început să îl văd cu scena asta:

Povestea era a unor fete, deisgur, care împreună cu maica…Maria-sau-care-îi-era-numele, care trebuiau să o ajute să catalogheze nişte obiecte de artă dintr-o casă a unui colecţioner. După primele minute, realizezi deja cine va supravieţui deşi nu am ghicit exact în ce ordine anume moare restul – dar dacă stau să mă gândesc bine, exact tipa care aspira mâncare ca sparta a fost, ca în Hausu, cea care a murit prima. Şi din moment ce Hausu e mai vechi, acum ştiu şi de unde s-au inspirat, făcându-l o copie absolut imperfectă.

Jocul actorilor a fost destul de dezamăgitor ca să nu mai vorbesc de replicile gândite în primul rând de scenarişti.

Nivelul scârboşeniilor – ech, am văzut mai rău.

Sfârşitul nesatisfăcător, deşi altceva ce mă fascinase era cum îi flutura părul tipei cât era la geam şi cum i se aşeza lumina şi umbra pe faţă.

E, după mine, genul de film potrivit pentru cei slabi de înger.

Nu am văzut nici Star Wars, nici Alien VS Predator, nici nada. Dar (!) am văzut Critters. Sunt absolut încântată. Relativ.

Povestea e cam aşa: Exatratereştri mici, ciudaţi, pufoşi cu dantura unui rechin, invadează Pământul – sau îl aproape invadează căci era doar un orăşel de mărimi neimpresionabile. Forţa supra-extra-mega–uber-galactică vine acia pentru a ne salva. O familie stupidă formată dintr-un tată cu pedepse gen ai lovit-o din greşeală pe sora ta cu praştia în fund, nu mai ieşi din casă eu, ştiu, vreo 10 zile, şi nici nu mănânci, o mamă perfectă dar aproape invizibilă, o fiică cam insistentă ca să nu folosesc alt cuvânt, un iubit devorat şi un fiu obsedat de pocnitori (calitate ce se dovedeşte folositoare în cele din urmă)

De observat că înafară de iubitul care moare imediat, tatăl e singurul care are de suferit datorită atacurilor creaturilor ălora (din întreaga familie) dacă nu punem la socoteală gâina violată şi acul veninos intrat în gâtul mamei.

Muzica – aproape la fel de neobservabilă dacă nu iau în considerare piesa aia a starului căuira îi fură chipul unul din extratereştrii vilolenţi cu cap de mucus veniţi să ne salveze.

Actorii – nici proşti, nici buni. Mi-era indiferent dacă erau ăştia sau alţii.

Dacă nu iau în considerare incipitul plictisitor cu scena aia din spaţiu, apoi partea ce se desfăşoară pe Pământ, înainte de invazie şi începând de la faza când copilul dă peste salvatorii ăia galactici – moment în care îţi dai seama de sfârşit, şi mă refer doar de la scena în care creaturile apar până la momentul în care copilul fuge de acasă după ajutor, e de vizionat (nu m-am speriat la un film de genul de mult).

Dar, citez: This movie is so bad its awesome.