aventura



Eu sunt un fan al animatiilor in general, nu stiu exact de ce , probabil ca inca nu m-am maturizat destul sau poate ca vreau sa vad unde poate ajunge imaginatia in acest domeniu. Animatiile sunt exclusiv creatia imaginatiei celor care le concep. Insa de cele mai multe ori ma deranjeaza cand povestile se repeta chiar si in desenele pentru copii. Spre deosebire de Rango unde accentul se pune pe lucruri profunde, film pe care nu l-as recomanda copiilor, Rio este un film mult mai simplu, recomandat  in exclusivitate copiilor din punctul meu de vedere. Mi-a adus aminte de desenele de la Disney, pline de muzica si dimanism la care nu ai cum sa te plictisesti, dar, doar atat. Povestile de dragoste au devenit atat de comune in desene incat sincer incep sa imi displaca. De ce mereu dragostea trebuie sa determine schimbarea personajelor? Chiar daca este pentru copii eu tot sunt de parere ca temele ar trebui variate.

Blu, un papagal care nu a zburat niciodata. Traieste intr-o casa confortabila alaturi de stapana lui care ii ofera toata atentia. Intriga este declansata in momentul in care, la usa librariei la care lucra stapana lui Blu, apare un ornitolog care o anunta ca Blu este ultimul mascul din specia sa. Singura sansa a salvarii speciei este plecarea ambilor la Rio unde se afla perechea feminina a lui Blu. De aici incepe si aventura la sfarsitul careia Blu, datorita dragostei reuseste sa zboare, stapana si cu ornitologul formeaza si ei un cuplu care infiaza si un copil iar totul are un final fericit.

Daca vorbim de animatii trebuie sa va spun si cui le apartin vocile. Relatia dintre actorii care imprumuta vocile personajelor si personaje mi se pare usor amuzanta in acest caz. Vocea lui Blu, adica a papagalului numarul unu, este a lui Jesse Eisenberg, actor ultracunoscut deja din rolul principal din The Social Network. Vocea Lindei este a lui Anne Hathaway pe care o cunoastem din rolul de Regina Alba in Alice in Wonderland.

Acest film nu m-a dezamagit pentru ca nici nu ma asteptam la mai mult. Nu este in nici un caz o animatie care chiar trebuie vazuta. Animatii precum Ice Age sau Rango sunt cu multe clase peste acest film. Totusi, daca vrei sa te relaxezi si sa iti aduci aminte de copilarie, poti incerca acest film.

Advertisements

Am sa incerc sa va prezint doar partile pozitive ale acestui film pentru ca cele negative sunt evidente, orice poveste trebuie sa aiba un protagonist cu idealuri si un pic de dragoste care il ajuta la indeplinirea acestora. Insa, din punctul meu de vedere, nu poti acuza nici un moment acest film de platitudine sau de plagiat, aceste clisee au devenit obisnuite tuturor filmelor pentru ca numai asa pot regizori justifica schimbarile prin care trec personajele, pe mine la acest film nu m-au deranjat. Este un film greu pentru copii si un film plictisitor pentru adulti pentru ca umorul este destul de fin dar actiunea este foarte bine construita, in detaliu. Personal nu vad acest film ca fiind unul comercial insa cu siguranta o sa produca o schimbare pentru ca arata un alt mod prin care se poate exploata animatia, nu numai pentru amuzamentul publicului punand mai mult accentul pe dezvoltarea personajului central. Filmul se remarca mai ales prin satira extrem de fina dar si prin construirea actiunii, o regie foarte buna. Lucrul asta este foarte putin bagat in seama in general insa este esential in realizarea unui film de calitate.

Rango, o poveste cu aspectul unei fabule, in care un cameleon cu probleme de personalitate reuseste sa aduca speranta in Dirt, orasul in care a ajuns dupa ce a cazut cu tot cu acvariu dintr-o masina la o curba periculoasa. Interesant este ca Rango pare a se autodefini cu ajutorul propriilor idealuri, el reuseste parca sa isi controleze propria poveste inca de a inceput desi el nu stia nici macar cine este dar era constient ca poate fi orice, de aici si ideea filmului, nu te poti feri de destinul pa care il ai pentru ca tu poti fi oricine vrei, trebuie doar sa crezi si sa iti faci un drum. In film mai sunt prezente si niste elemente metaforice, “trecerea drumului, pe partea cealalta in cautarea spiritului vestului” nu a reprezentat altceva decat autocunoastere pentru ca abia dupa ce a intalnit spiritul vestului Rango a capatat incredere si a salvat orasul Dirt de la pericolul pe care il reprezenta lipsa apei. Un alt element ar fi “speranta” pentru ca intotdeauna “multimea simte nevoia sa creada in ceva”, fara aceasta idee Rango nu ar fi avut nici un succes. Filmul are un final fericit.

Povestitorii sunt aceste 4 bufnite care ii canta prohodul lui Rango pe tot parcursul filmului, intr-un mod cat se poate de ironic apar exact in momentul potrivit pentru a incepe sa cante, consider ca filmul nu ar fi fost la fel fara sarcasticul indus de aceste personaje unice ca tipologie pentru ca par a fi deasupra intregii povesti. Dar pentru ca Rango nu a murit ele au sustinut totusi ca moartea este iminenta si ca exista o probabilitate extrem de mare din a muri dintr-un accident casnic.

 



Poate ca o sa fiti dezamagiti de filmul asta daca va asteptati sa radeti exact ca la celelalte animatii care sunt facute special pentru a distra publicul. Rango nu este insa o comedie desi ironicul este prezent pe tot parcursul filmului, este o poveste cu dimensiuni usor filosofice, eu l-as recomanda mai mult celor pasionati de filme…

La inceput filmul mi s-a parut o gluma, dar sa zicem ca am fost superficial. Filmul este captivant, succesul datorandu-se faptului ca spectatorul empatizeaza cu personajul principal ( si singurul de altfel, in jurul lui gravitand intreaga actiune) doar stiind ca filmul este inspirat dintr-o poveste reala. Nu este nimic complicat, nimic exagerat , totul este atat de simplu incat, chiar daca actiune devine statica la un moment dat, nu ai cum sa te plictisesti. Din punctul meu de vedere este un film foarte bun, insa atipic, fapt ce restrange categoria de public doar la cei deschisi lucrurilor noi, nici eu nu credeam ca un film avand o distributie atat de redusa ma poate captiva, dar se pare ca m-am inselat. Il recomand oricui vrea sa vada un film, altfel, singur, chiar iti da foarte multe de gandit.

Filmul abordeaza povestea lui Aron Ralston, care a devenit celebru in 2003 pentru ca, in timpul unei expeditii a fost nevoit sa isi amputeze singur mana pentru a supravietui. Din cate am citit, filmul este realizat in conformitate cu povestea lui si  nu este doar un alt film inspirat dupa o poveste reala, cu care ne-am tot obisnuit. Eu zic ca este mai real decat multe dintre aceste filme.

Inceputul este foarte alert, entuziasmul protagonistului fiind de-a dreptul contagios, dandu-i filmului exact incarcatura de care are nevoie pentru ca publicul sa inteleaga ce urmeaza, pentru ca nu orice om ar putea sa treaca prin asemenea aventura ci doar unul care iubeste viata atat de mult incat traieste fiecare clipa la maxim. Actiunea ia o intorsatura dramatica in momentul in care personajul principal aluneca si cade intr-o crapatura, mana fiindu-i blocata intre peretele de stanca si un pietroi. Abia de acum, incarcatura filmului devine profunda, cand dupa mai multe incercari de a misca acea piatra, personajul reuseste sa traiasca amintindu-si de toate momentele importante si prea putin bagate in seama de multa lume, mai mult de atat, el inregistreaza pe o camera video mesaje din care se desprind absolut toate sentimentele, de la disperare la sensibilitate, nebunie pana la momente de-a dreptul hilare. Cred ca numai in momentele limita apreciem viata mai mult decat o apreciem in mod obisnuit. El parea ca vrea sa traiasca numai pentru ca viata ii oferise momente pe care nimeni nu le-ar regreta vreodata. In acest film omul este pus sa isi infrunte propriile limite. Dupa mai multe zile, bantuit/amagit de halucinatii/vise, protagonistul decide sa isi amputeze mana pentru a se elibera, scenele sunt foarte sadice insa foarte bine corelate cu actiunea de pana atunci de aceea nu le pot considera exagerate ci doar normale in acel moment.

Ce nu mi-a placut: Scena ce se dorea a fi hilara, desi este foarte bine jucata, pe mine m-a scos din starea aceea de suspans. Si oricum nu cred ca un om care se afla in acea situatie ar putea sa fie macar doua secunde comic.

Din punctul meu de vedere, un film care merita vazut.

Nu imi prea place posterul, insa nu am gasit altul. Asa ca nu voi face comentarii la adresa lui (dovleacul e dragut).

Inainte de a incepe articolul propriu-zis, trebuie sa marturisesc ca sunt o fana a filmelor pentru copii si a gemenelor Olsen (mai ales cand erau micute). Filmul le combina pe amandoua, l-am mai vazut de multe ori, dar nu ma deranjeaza sa-l revad. Oh, si stiu ca se apropie Craciunul, dar inca imi e dor de Halloween.

Kelly si Lynn sunt gemene, dar urasc acest lucru. Povestea are loc in apropierea Halloweenului. Fetele castiga la un concurs de dovleci o bagheta magica, doar una, asa ca sunt nevoite sa invete sa o imparta. Parintii lor le iau de la petrecere si in drum spre casa fac o oprire la matusa Agatha pentru ca au probleme financiare si sunt pe punctul de a-si pierde casa si spera ca matusa Agatha, o femeie rece si singuratica, le va da cu imprumut niste bani. Pentru ca matusa Agatha uraste copiii, fetele raman in masina impreuna cu cainele lor. Insa stiti cum sunt copiii de 7 ani: se plictisesc usor. Asa ca fetele parasesc masina si se plimba prin curtea casei matusii Agatha si dau peste groparul “Mr. Grave Digger”, care le spune o poveste intamplata acum multi ani, cand doua fetite de varsta lor, gemene, au cautat Piatra Lunii, o piatra despre care se credea ca indeplineste orice dorinta. Una dintre ele o gaseste dar nu vrea sa o imparta cu sora sa, asa ca nu ii spune acesteia. Multi ani mai tarziua, geamana care a gasit Piatra o inchide pe sora sa intr-o oglinda. Pana la urma, fetele afla ca cele doua gemene sunt matusa Agatha si matusa Sophia si decid sa o salveze pe matusa Sophia sperand ca ea le va imprumuta banii necesari pentru a-si salva locuinta. Si de aici incep aventurile.

Personajele sunt simple, insa fiecare cu un dram de fantastic in ele:

Kelly si Lynn se cearta mai mereu si nu vor sa imparta nimic si urasc sa fie gemene, insa in adancul sufletelor lor se iubesc si ar face orice una pentru cealalta.

Oscar este un om-pitic, care traieste singur in mijlocul unei paduri deoarece nu ii place ca ceilalti sa-l vada atunci cand nu este imbracat in clovn. Atunci cand este clovn, oamenii rad cu el, nu de el. Oscar este un personaj magic si unul dintre preferatii mei mai ales ca sustine ca imaginatia unui om este mai mica, cu cat el este mai mare si pentru ca are incredere in gemene inca de la inceput.

Mr. N este un om care locuieste sub pod si care isi doreste sa fie foarte bogat, insa Domnul N va descoperi ca in viata sunt lucruri mai importante decat banii.

Grave Digger este un gropar foarte fricos, care nu suporta intunericul, si care are multe de invatat despre ce inseamna sa fi curajos.

Matusa Agatha este o vrajitoare rea, egoista si lacoma.

Intr-un fel, personajele ma fac sa ma gandesc la personajele din Vrajitorul din Oz. Actorii se potrivesc foarte bine cu personajele lor si fac o treaba excelenta.

Recomand filmul tuturor copiilor, mici si mari, mai ales ca are multe lectii despre prieteni si curaj. Este un film educativ, dar amuzant si atractiv.

Nick Willing pare a fi un mare fan al cartilor lui Lewis Carroll, caci acesta nu este singurul film al lui facut dupa cartile lui Carroll, cu toate ca este primul. In 2009, Nick Willing a regizat si filmul Alice (care a aparut in doua episoade) despre care nu am scris inca, dar cred ca o voi face in curand.

In film intalnim si nume de actori mari ca Robbie Coltrane (From Hell, Harry Potter) in rolul lui Tweedledum, Whoopi Goldberg (Blizzard, Girl Interrupted) care face vocea si fata pisicii Cheshire, Ben Kingsley (Schindler’s List, Shutter Island) care este Caterpiller. In rolul lui Alice o avem pe Tina Majorino (Napolean Dynamite). Oh, si daca nu am precizat pana acum, filmul este o productie Hallmark.

Este primul meu film adaptare dupa cartile cu Alice pe care l-am vazut. Eram destul de mica, ma speria, dar in acelasi timp imi placea foarte multe. Este destul de inovativ si foarte interesant, dar contine si grotesc. Trebuie sa spun ca am gasit un paragraf care imparte aceeasi opinia cu a mea despre faptul ca majoritatea filmelor dupa Alice combina cele doua carti: “I”m not crazy about the blending of both stories into one, to tell you the truth. It loses it’s thematic thread. That is, one story is essentially about a card game, the other is about a chess game. Who plays chess and poker at the same time?

Avand in vedere ca mai toti cunoasteti povestea plus ca am vorbit despre ea in articolul trecut (Alice in Wonderland – varianta Disney), in acesta voi vorbi despre ce mi-a placut la film si ce nu.

Mi-a placut:

– faptul ca personajele care vor juca roluri in Wonderland (Regina, Mad Hatter) apar si la petrecerea dinainte ca Alice sa ajunga in Wonderland si sunt oameni normali.

– are acea magie speficica filmelor Hallmark si schimba lucrurile – atunci cand o face – in unele extraordinare si interesante, poate chiar mai interesante decat cele din carte.

– replicile din caaarte! Mai ales dialogurile interioare ale lui Alice. Le-am adorat in carte, si majoritatea adaptarilor le-au ignorat.

Nu mi-a placut:

– culoarea rochitei lui Alice. Galben? Eeew, toate Alice-urile au fost albastre, ma bucur ca Willing nu a schimbat asta si in cel de-al doilea film al lui facut dupa cartile lui Carroll.

– obiectele miscandu-se singure: ca perdeaua ce acoperea usa si cutia cu prajituri “Eat me” al carui capac s-a dat singur la o parte.

– unele efecte chiar nu au fost credibile (ca impactul dintre lacrimile lui Alice si podeaua).

Am scris destul de mult, asa ca ma voi opri acum, desi mai am multe de spus. Dar pe scurt, actorii fac o treaba foarte buna si la fel si regizorul.

Nota mea: 8,66

Sub regia lui Clyde Geronimi, Wilfred Jackson si Hamilton Luske, Alice in Wonderland este o alta productie Disney plina de culoare si cantece. Dar aceasta are mult mai muuuult: it has NONSENSE.

Povestea este o combinatie intre cele doua carti ale lui Lewis Carroll: mai mult Alice’s Adventures in Wonderland, decat Through the Looking-Glass; din cea din urma avand doar cateva elemente. Povestea este desigur putin schimbata, cum face Disney de obicei, dar nu intr-un mod rau.

Alice, urmarind un iepure cu un ceas care se tot plangea ca este in intarziere, cade printr-o vizuina si ajunge intr-un hol mare, cu o usita prin care nu poate intra decat dupa ce se micsoreaza luand o inghititura dintr-o sticluta pe care scria “Drink me!”. Si asa Alice ajunge in Tara Minunile, si minunile nu se mai opresc: flori vorbitoare, soldati din carti de joc pictand trandafirii, pisici care dispar, omizi care fumeaza si ciuperci care te maresc sau micsoreaza.

Alice in Wonderland este un film pentru familie si unul dintre (putinele) filmele Disney care nu fac totul prea dulce si care nu contine romantism. Nu este favoritul meu de la Disney si nici favorita mea adaptare dupa cartile lui Lewis, dar il recomand cu mare placere. Nu dureaza nici mult si este si amuzant :3.

Nota mea: 8

Regizat de Chris Sanders (Lilo & Stitch) si Dean DeBlois (Lilo & Stitch + a mai facut si cate altceva pe la alte filme de la Disney), filmul este facut dupa cartea cu acelasi nume scrisa de Cressida Cowell. Insa filmul a luat doar cateva nume si putine idei din carte, si totusi nu m-a deranjat acest lucru pentru ca a fost mult prea adorabil si a transformat povestea poate in ceva mai bun – desi imi plac amandoua la fel.

Hiccup, fiul conducatorului vikingilor, nu este prea bun la a fi viking. Si face ceea ce niciun viking nu ar face (inca): se imprieteneste cu un dragon. Cam asta este povestea pe foarte scurt si fara spoiler.

Muzica este draguta, efectele foarte tari, iar dragonul adorabil si ca o pisicuta (toarce cand il maaaaaangai). Il recomand tuturor care vor sa scape macar pentru o ora si putin de evenimentele aiurea din viata. Va linisteste, va relaxeaza si va face sa si radeti la fazele amuzante.

It’s lovely and I really enjoyed it.

Vizionare placuta.

Nota: 8.8

Next Page »