comedie neagra


Moartea domnului Lazarescu devenise la un moment dat ca un exemplu pentru lipsa de interes a politicienilor fata de sistemul sanitar. Un batran care este plimbat pe la toate spitalele din Bucuresti pana moare desi el se vede clar cum nu concepe acest lucru. Un fapt voit exagerat doar pentru a ne arata neprofesionalismul si indiferenta cu care suntem tratati de catre niste doctori care nici ei nu sunt platiti bine deloc. Domnul Lazarescu este tipul omului care nu renunta la demnitate sau la politete chiar daca este tratat ca un betiv ordinar la fiecare spital. Ironia este ca la fiecare spital i se da un diagnostic usor diferit si aici vreau sa spun ca nu este o exagerare a regizorului, va pot spune din experiente personale ca uneori chiar asa se intampla.

As vrea totusi sa insist mai mult asupra partilor ironice ale filmului decat sa evidentiez drama care este din punctul meu de vedere simpla dar cu o anumita doza de realism. Din acest film am aflat ca ulcerul din punctul domnului Lazarescu de vedere nu se face de la alcool ci de la helicobacterii, trebuie sa tin minte asta. Acesta este un exemplu de “interpretat/tratat dupa ureche” specific noua. Soferul de la ambulanta la un moment dat se poarta ca un sofer de taxi iar asistenta ca un casier care ii spune pacientului care delireaza deja, cat costa fiecare procedura medicala pe care a avuto. Faptul ca este tratat ca un betiv desi avea probleme mai mari la creier decat la ficat. Ironiile sunt destul de fine si se pierd printre momentele foarte plictisitoare ale filmului.

Este un film in esenta bun dar nu oricine cred ca ar rezista sa il vada. Sunetul, ca la orice film romanesc este foarte prost, mai bine se aude fundalul. Actiunea este foarte lenta cu multe momente de tacere. Eu nu recomand acest film doar pentru ca sunt multe altele mult mai bune. Totusi acest film a castigat printre multe altele (22 de premii) premiul Un Certain Regard la Cannes 2005. (more…)

Advertisements

Acesta este un scurt metraj care ii apartine lui Darren Aronofsky inca de pe vremea cand era student. Ce se remarca pe departe este expresivitatea limbajului si mimica actorilor care transmit mesaje uneori prin cai non verbale. Idee remarcabila pentru un simplu student. Darren Aronofsky semneaza si scenariul si regia acestui scurt metraj. Singurul minus pe care il pot gasi sunt cadrele uneori miscate parca facute cu o camera de mana, dar nu este foarte deranjant si oricum acest lucru este justificabil, nici tehnica de atunci nu este ca cea de acum.

A salesman sells, it is that simple, and when is not selling he is not a salesman and who needs a salesman who’s not selling…

Povestea este a unui agent comercial care nu are nici un fel de carisma sau pricepere pentru aceasta meserie. Pe langa asta se pare ca nici noroc nu avea, nu reusea sa vanda chiar nimic, fiind la un pas de concediere. Totul se schimba insa in momentul in care primeste la un restaurant Chinezesc un Fortune Cookie care ii spunea ca o sa aiba succes. Acest lucru s-a adeverit si el a intrat in jocul destul de periculos al prajiturilor in care parea ca ii este scris ce urmeaza sa se intample, de aceea el le privea ca pe o adevarata minune, ca pe un talisman secret. In acelas timp acestea au fost si un motiv destul de bun pentru al umili pe un coleg care vroia sa ii stie secretul si care mai demult il luase in ras. Totul se termina atunci cand intr-un Fortune Cookie scria: Sometimes the Wisest Thing to Do is to Do Nothing, mesaj pe care el l-a interpretat ca pe un final. Ironia este ca si celelalte Fortune Cookie-uri pe care le mai avea scriau lucruri asemamantoare (A Deliberate Inaction Is Better Than A Blind Action, All the Things Must Come to an End). Totul se termina atunci cand dezamagit, urca in masina unui personaj destul de ciudat de care nu se specifica nimic dar care il urmareste tot filmul propunandu-i chiar si acte sexuale, deci cred ca avem de aface cu un personaj negativ simbol, imaginar. Cred asta pentru ca el canta inca de la inceput din acea masina niste versuri sugestive: Take good care of yourself you belong to me…

Limbajul si actiunea sunt extrem de intraznete. Este un scurt metraj foarte bun, mi-a facut placere sa il vad, are numai 30 de minute. Afisul de mai sus, nu este oficial.

Va recomand mai intai sa cititi cartea. Adica sunt omise multe detalii in film, pana si sfarsitul filmului e diferit, iar daca dupa vreti sa cititi cartea, n-o sa mai aiba acelasi impact. E bine ca macar ideea de baza a fost transpusa bine in film, insa nu e digerata de toti care il vizioneaza. Adica din cate am citit pe wikipedia, a fost catalogat de public drept un film de actiune “cu bataie”. Fii serios, luptele alea nu era pentru divertisment, dar sa va povestesc cam cum sta treaba.
Deci e vorba de tipu’ asta, fara nume, care are o viata plictisitoare fiind mereu plecat in calatorii de afaceri. Insa are o problema: insomnii. Fiindca nu poate sa doarma si niciun doctor n-a reusit sa-l ajute, si-a gasit alinarea in grupuri de suport moral pentru oameni cu probleme gen cancer testicular, sau paraziti intestinali sau chestii de genu’, care il induioseaza mereu si asa reuseste sa adoarma. Pana cand apare tipa asta, Marla Singer, si ii da peste cap planurile, pentru ca el si-a dat seama ca nici ea n-are probleme si vine doar de forma la grupurile astea. Ca sa nu o mai vada, face un aranjament cu ea: el vine la o parte din cluburi si ea la cealalta parte.
Intr-una din calatoriile sale cu avionul, naratorul nostru anonim il intalneste pe Tyler Durden, “cel mai interesant prieten de unica folosinta”. Personajul nostru il admira pe Tyler, iar acesta ii da cartea sa de vizita. Ajuns inapoi acasa, isi gaseste apartamentul in flacari. Acum ca nu mai are unde sa se duca, apeleaza la Tyler. Se intalneste cu Tyler, iar acesta il conduce la noua lor locuinta. Intr-o seara, in parcarea unui bar, Tyler si cu naratorul nostru incep sa se bata si atrag destul de mult public. De aici ii vine ideea lui Tyler sa infiinteze Fight Club, un club saptamanal, in care se aduna mai multi laolalta si se iau la bataie. Dar bataile astea aveau si ele un rost, adica oponentii nu se cunosteau, n-aveau probleme unul cu altul, erau lupte doar ca sa se elibereze de stresul provocat de societate. Si de aici nu va mai povestesc, va las sa va bucurati de film/carte si va spun doar ca intamplarile din film nu mai sunt ca cele relatate in carte, desi personal mie mi-au placut mai mult cele din carte.
Efectele folosite sunt destul de tari (exceptie finalul), mai ales in scenele cu lupte cu tot sangele ala, zici ca erau reale.
Actorii nu prea ii cunosc dar mi-a placut cum au jucat. Helena Carter a facut-o pe Marla mai bitchy decat era in carte (sau poate mi s-a parut mie), insa mi-a placut si de ea. Si partile cu Norton in rolul naratorului functionar monoton, apoi schimbare radicala intr-un smecher.
In concluzie, chiar daca au modificat destul de mult textul lui Palahniuk, filmul care e tare si merita vazut si merita sa fie in top 10 filmele anilor ’90.

I’m Jack’s favorite movie!

P.S. : Si un comentariu funny de pe youtube. : D

Audiences:

Male 18-24

Male 25-34

Female 13-17

This made me laugh. The teenage girls came to look at Brad Pitt while the males came to see it because we actually enjoyed the movie and could relate to Jack’s character and the depiction of modern society. Being male nowadays is not easy. We always have to pretend to concur with the womans point of view, pretend that we’re docil cute and harmless little puppies, and fake our way through life doing the same monotunous thing over and over again.

Unde a fost Tarantino toata viata mea? Am crezut ca a fost bun la Inglourious Basterds, dar la Pulp Fiction a fost minunat, briliant! E original si atent pana si la cele mai mici detalii din film. Are grija de fiecare replica si fiecare scena pare regandita de o mie de ori. Tarantino a creat niste personaje minunate si dezvoltate, iar actorii le-au adus la viata intr-un mod spectaculos. Povestile din film nu sunt in ordine cronologica (daca va uitati pe wiki, va explica cum ar fi ordinea lor cronologica) si nici nu par sa aiba vreo legatura una cu celalalta. Adevarul este ca nu prea au, se intampla doar ca personajele sa se intalneasca intamplator. Sunt trei mari povesti, dar la acestea se mai adauga si altele micute. Nu o sa incep sa le prezint cronologic, dar o sa le numerotez, pentru ca e mare saritura de la una la alta. Oh, si voi fi scurta si fara detalii, nu e amuzant daca va spun tot ce se intampla.

1. Honey Bunny si Pumpkin sunt intr-un restaurant, intr-o dimineata, si planuiesc un jaf. Se saruta, si bang bang.

2. Jules (Samuel L. Jackson – care a jucat minunat! Iar personajul lui e preferatul meu) si Vince (John Travolta – nici el nu a fost mai prejos) sunt in drum spre niste pusti pentru a recupera o servieta a sefului lor, Mersellus Wallace. Aici e un dialog haios intre Jules si Bret, cel care a luat servieta.

3. In partea asta il cunoastem si pe Butch (Bruce Willis), dar nu e prea important aici (in 3 adica). Vince trebuie sa iasa cu sotia lui Wallace, Mia (Uma Thurman – e buna, si buna rau!). Obligat de Mia, Vince participa la un concurs de twist ca partenerul ei. Cand se intorc acasa, Mia ia o doza din heroina lui Vince si aproape moare. Insa Vince are timp sa o duca la Lance, unde ii administreaza o injectie cu andrenalina. Asta e scena mea preferata cu Mia.

4. Asta e una din povestile mici, unde ne prezinta o scena din trecutul lui Butch. Un veteran din Vietnam, care a luptat alaturi de tatal lui Butch, vine sa ii dea un ceas pe care Butch la mostenit de la tatal lui.

5. Butch nu isi respecta intelegerea cu Wallace si trebuie sa paraseasca tara impreuna cu prietena lui. Petrec noaptea la un motel, iar a doua zi cand trebuiau sa plece, Butch realizeaza ca nu are ceasul tatalui lui. Se intoarce la apartament, unde da peste Vince. Reuseste sa isi ia ceasul, insa acum da peste Wallace. Amandoi sunt prinsi de proprietarul unui magazin unde ei au intrat. Acesta ii leaga si il cheama pe Zed. Zed il violeaza pe Wallace. Ce se intampla dupa? Nu va spun…

6. Vince si Jules sunt iau cu ei un pusti din apartamentul tipului care a luat servieta, insa din greseala Vince il impusca in cap murdarind si masina si pe ei. Incercand sa scape de murdarie, ajung la un prieten isteric al lui Jules (tipul e intrepretat de Tarantino insusi), care face o cafea excelenta. In timp ce tipul face crize ca va divorta nevasta-sa de el daca vede masina aia si mortul, vine Wolf care ii scapa si de hainele murdare, si de cadavru si le curata si masina.

7. Vince si Jules isi iau micul dejun, cand Honey Bunny si Pumpkin pornesc jaful. Jules preia situatia si scapa de cei doi mascarici. Apoi pleaca impreuna cu Vince si misterioasa servieta.

Trecand peste cele 271 (sau cate sunt) de F-words, replicile sunt minunate, comice si inteligente. Soundtrack-ul este la fel! Povestile nu spun mare lucru, dar trailer-ul (care e mai jos) iti atrage atentia ca ele vorbesc despre loialitate si onoare. Mult mai interesante decat ele sunt, insa, personajele!

You won’t the facts until you’ve seen the fiction.

Nota mea: 10

(Aia de la inceput e stresanta, dar altul in calitate mia buna nu stiu.)

A Serious Man este o comedie neagra de la fratii Coen, dar filmul ascunde multe in spatele povestii lui Larry Gopnik, un profesor care incearca sa fie mereu corect si se sacrific pentru binele celorlalti, iar cand are nevoie de ajutor nimeni nu e dispus sa il ajute. Una dintre ideile filmului este ca nu trebuie sa ne bazam pe preoti, medici etc, caci viata ne apartine doar noua si numai noi stim ce trebuie sa facem.

Filmul incepe cu o legenda ciudata, apoi ne aduce in viata lui Larry. Fiul lui Larry fumeaza marijuana, iar fiica lui fura bani de la el pentru a-si schimba nasul, sotia il inseala cu un prieten de familie, iar apoi il roaga sa se mute din casa dupa ce ii ia toti banii din cont. Confruntandu-se cu problemele astea, Larry se decide sa apeleze la un rabin. Primul nu il ajuta cu nimic, al doilea ii spune povestea unui dentist, care, desigur, nu are nicio legatura cu problemele lui Larry si nu ii ofera nicio solutie, iar al treilea refuza sa il primeasca. Sfarsitul este unul deschis si te lasa sa iti imaginezi ce se intamplat.

E interesant de vazut si gandit. Pentru Best Picture insa, nu prea cred.

Nota mea: 5,6

Acesta e genul de film pe care vrei sa-l vezi si sa-l vezi si iar sa-l vezi, pentru ca are de toate: efecte, umor, inteligenta, plus actori cu rezonanta.

In film e vorba de Madeline si Helen, doua tipe, care au cam trecut de prima tinerete. Prima ii fura iubitul lui Helen. Cea din urma intra intr-o depresie si o obsesie de a o vedea pe Madeline moarta. Dupa ceva ani, cele doua se intalnesc, iar Helen arata absolut incredibil, in timp ce Madeline da semne de imbatranire. Si uite asa, cele doua capata elixirul tineretii si ajung sa fie niste moarte vii, iar bietul barbat ce face parte din acest triunghi amoros, mai ca-si pierde mintile.

Efectele sunt bune, atat pentru acea perioada cat si pentru zilele noastre. Avem replici si un joc bun, iar scenariu e, zic eu, original.

Ca distributie, avem nume mari: Meryl Streep, Bruce Willis, Goldie Hawn, Isabella Rossellini.

_____________

regia: Robert Zemeckis

distribuita: Meryl Streep, Bruce Willis, Goldie Hawn, Isabella Rossellini

durata: 103 minute

Ştiu că am pomenit de el pe propriul blog, dar din moment ce e unul din filmele mele favorite, trebuie să îi acord atenţia cuvenită.

Alex DeLarge (numele său făcând referire şi la penisul său, “The Large” – de la Alexander The Great) este un personaj de geniu, un psihopat cu violul drept hobby principal, fiind între timp şi pasionat de animalul său de companie, un şarpe ce-l ţine sub pat, şi în special de muzica lui Beethoven. A fost creat de Anthony Burgess, apărând întâi în cartea sa, A Clockwork Orange, în 1962, iar în 1971 “adus la viaţă” de către Malcolm McDowell.

Filmul relatează povestea sa, partea bună în care, împreună cu amicii săi, crearea haosului şi omorârea femeilor aparent cu feţiş pentru mâţe folosind o sculptură în formă de penis erau obiectivele, iar partea nu prea bună, ajuns apoi micul experiment al unor doctori ce-l forţau să privească imagini la început plăcute, iar apoi oripilante, făcându-l astfel să renunţe la obiceiurile lui prin provocarea vomei.

Soundtrack-ul constă în melodii ale lui Ludwig van Beethoven, iar pe la început, Alex începe să fredoneze “Singing in the rain” în timp ce-şi făcea mendrele.

O chestie interesantă în legătură cu filmul este că personajul principal a fost sursă de inspiraţie pentru Joker – deşi, personal, nu prea am văzut mult din el (poate doar un pic în atitudinea sa) şi nu mi-aş fi dat seama niciodată de asta.

Dacă ar fi să îi acord o notă după cum am observat că face şi Andreea, e clar că aceea ar fi 10/10. Dar pentru a fi convins de asta, trebuie să-l vezi singur.

Next Page »