familie


Ce pot sa spun, genial. Nu ma asteptam sa fie chiar atat de bun dupa ce am privit trailerul dar distributia m-a convins. Pe langa Jim Carrey joaca foarte multi actori de comedie renumiti. Avand o scenografie geniala filmul transmite toate emotiile pe care un om poate sa le aiba. Deci, cu siguranta este unul dintre cele mai bune filme vazute de mine. Nu am mai fost demult asa entuziasmat de un film, nu stiu de ce mereu filmele bune raman putin in umbra doar pentru ca nu se aliniaza normelor. Tocmai deaia sunt bune, pentru ca te uiti si zici… woow nu am mai vazut asa ceva pana acum, ce combinatie ciudata.

Daca nu a-ti fi vazut celelalte filme ale lui Jim Carrey a-ti fi descopreit cel mai complet actor modern numai din acest film. Nemaipunand la socoteala filme precum Number 23 sau Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Multi zic ca comicul lui este deja plictisitor, toata lumea il stie din comediile lui in care se “prosteste” ca sa faca lumea sa rada, putina lume il stie din drame sau animatii, si mai putini insa in filme precum asta. Filmul merita sa il vezi special pentru Jim Carrey asa cum nu il vezi in toate filmele, cu o mimica si o expresivitate a corpului care exteriorizeaza printr-o dezinvoltura care iti  intrece orice asteptari, oricat de sceptic ai fi inaintea vizionarii acestui film. Cu siguranta, nu orice actor ar fi putut juca acest rol. (more…)

Advertisements


Eu sunt un fan al animatiilor in general, nu stiu exact de ce , probabil ca inca nu m-am maturizat destul sau poate ca vreau sa vad unde poate ajunge imaginatia in acest domeniu. Animatiile sunt exclusiv creatia imaginatiei celor care le concep. Insa de cele mai multe ori ma deranjeaza cand povestile se repeta chiar si in desenele pentru copii. Spre deosebire de Rango unde accentul se pune pe lucruri profunde, film pe care nu l-as recomanda copiilor, Rio este un film mult mai simplu, recomandat  in exclusivitate copiilor din punctul meu de vedere. Mi-a adus aminte de desenele de la Disney, pline de muzica si dimanism la care nu ai cum sa te plictisesti, dar, doar atat. Povestile de dragoste au devenit atat de comune in desene incat sincer incep sa imi displaca. De ce mereu dragostea trebuie sa determine schimbarea personajelor? Chiar daca este pentru copii eu tot sunt de parere ca temele ar trebui variate.

Blu, un papagal care nu a zburat niciodata. Traieste intr-o casa confortabila alaturi de stapana lui care ii ofera toata atentia. Intriga este declansata in momentul in care, la usa librariei la care lucra stapana lui Blu, apare un ornitolog care o anunta ca Blu este ultimul mascul din specia sa. Singura sansa a salvarii speciei este plecarea ambilor la Rio unde se afla perechea feminina a lui Blu. De aici incepe si aventura la sfarsitul careia Blu, datorita dragostei reuseste sa zboare, stapana si cu ornitologul formeaza si ei un cuplu care infiaza si un copil iar totul are un final fericit.

Daca vorbim de animatii trebuie sa va spun si cui le apartin vocile. Relatia dintre actorii care imprumuta vocile personajelor si personaje mi se pare usor amuzanta in acest caz. Vocea lui Blu, adica a papagalului numarul unu, este a lui Jesse Eisenberg, actor ultracunoscut deja din rolul principal din The Social Network. Vocea Lindei este a lui Anne Hathaway pe care o cunoastem din rolul de Regina Alba in Alice in Wonderland.

Acest film nu m-a dezamagit pentru ca nici nu ma asteptam la mai mult. Nu este in nici un caz o animatie care chiar trebuie vazuta. Animatii precum Ice Age sau Rango sunt cu multe clase peste acest film. Totusi, daca vrei sa te relaxezi si sa iti aduci aminte de copilarie, poti incerca acest film.

Este ecranizarea primului volum al romanului Morometii de Marin Preda. Ce am remarcat este ca si cartea si filmul au aceeasi atmosfera, ambele mi-au dat acelas sentiment de usoara teama indusa de limbaj si actiune. Asta este defapt singurul plus din punct de vedere artistic pe care il pot da cartii, prezinta o realitate necosmetizata a societatii romanesti dinaintea venirii legionarilor, cartea apartinand perioadei postbelice. Insa nu vreau sa aduc un elogiu nici filmului, nici cartii. Recunosc, m-am uitat la film sa vad daca ma plictisesc la fel ca la carte iar raspunsul este afirmativ, partea buna este insa ca am observat mai bine partile pe care le-am sarit din carte datorita monotoniei. Nici acum nu pot sa-mi explic de ce ar trebui sa studiem in liceu asta precum si alte carti precum “Moara cu noroc” , “Ion” sau “Mara”, refuz sa cred ca la asta se reduce originea noastra, dar nu despre asta este vorba acum, trebuie doar sa nu-mi mai pun atatea intrebari inutil.

Actiunea este simpla, o sa incetez sa fac o comparatie pentru ca nu exista mari deosebiri, regizorul a respectat pana si replicile cu strictete. Totul incepe inainetea izbugnirii celui de-al 2lea razboi mondial intr-un sat din Campia Romana.  O mare parte a filmului este tratata relatia sociala din sat si din familia Moromete. Ion Moromete, personajul central, fiind cel care avea si putina scoala si o filosofie personala asupra tuturor lucrurilor, avand monopolul in discutiile despre politica la intalnirile cu ceilalti sateni, anticipand foarte bine unele lucruri. Insa principala problema erau banii, pe care acesta ii datora statului pentru pamanturile pe care le poseda, multe din ele nemuncite ( deci ne exploatate financiar ). Acest impediment il opreste pe Moromete sa il dea pe cel mic la scoala si creeaza o atmosfera incordata in famile, fapt ce ii determina pe baieti sa plece pe rand de acasa, unii dintre ei incercand sa isi faca un viitor in Bucuresti. Filmul se termina atunci cand, dupa seceris, Moromete a avut destui bani sa isi plateasca taxele si sa il trimita pe cel mic la scoala ( desi il ironiza in continuu din cauza asta, avea totusi  responsabilitate).

Ce imi place mie la acest personaj, pe langa faptul ca niciodata nu a depins de nimeni, sunt ironiile lui foarte bine tintite si foarte direct spuse, chiar te duce cu gandul la un taran autentic, aici este si meritul actorului Victor Rebengiuc ( inca actor la Teatrul National din Bucuresti) care joaca rolul impecabil, chiar asa mi-l imaginam si eu pe Moromete.

Daca va ajuta cu ceva, puteti gasi un comentariu foarte bine facut aici si un rezumat aici. NU recomand nici filmul nici cartea, oricum toata lumea o citeste din obligatie, nu din placere.

Daca ar fi sa ma intrebati despre ce este acest film nu as ezita nici un moment sa va spun ca este vorba despre schimbari majore, sentimente contradictorii, si despre cum instinctul sexual castiga pe departe in defavoarea ratiunii. Situatia se complica de altfel pentru ca in familia a doua lesbiene fiecare dintre cele doua a avut un copil de la un donator de sperma, iar cand copii vor sa isi cunoasca tatal biologic unitatea familiei o poate lua razna in orice moment. Un alt lucru pe care il remarc si cu care sunt total de acord este ca in totdeauna schimbarile majore provoaca involuntar alte schimbari care duc de cele mai multe ori la dezechilibru, ca intr-un lant.

Joni si Laser copii cuplului de lesbiene Nic ( doctor ginecolog de succes) si Jules (arhitecta peisagista) sunt singuri care par a vrea sa inteleaga ceva din aceasta poveste destul de delicata, iar acest lucru este destul de normal. Joni, care tocmai implinise 18 ani si trebuia sa plece la facultate, la insistentele lui Laser care constentiza acest lucru, a reusit sa ia legatura cu Paul (donatorul de sperma al mamelor lor) si sa stabileasca o intalnire cu acesta fara cunostinta mamelor. Prima impresie a fost diferita pentru cei doi frati, Laser, avand o fire interiorizata si profunda insa si putin naiva, nu l-a placut pe cand Joni, o avand un caracter foarte deschis si mai matura ca Laser vroia sa stie mai multe. In cele din urma mamele afla si isi stabilesc o intalnire in 5 chiar la ei acasa in urma careia Paul ii propune lui Jules sa ii decoreze gradina. Intre cei doi este o mare atractie sexuala care trece peste orice rigoare morala pe care Jule incearca sa o impuna si pe care Paul o accepta. In cele din urma Nic afla de aici rezultand dezechilibrul intregii familii, doar cei doi frati par a se intelege bine desi sunt foarte afectati de tot ce aflasera, deci in acest moment toate personajele au un conflict interior foarte puternic, desi eu nu prea gasesc vreun vinovat pentru asta, poate doar instinctul. Totul revine la normal cand Jules tine acest discurs:

Ideea e … casnicia e grea. E al dracului de grea. Doi oameni care inainteaza prin rahat, care imbatranesc, care se schimba… E ca un maraton. Uneori esti impreuna de atat timp incat nu mai vezi cealalta persoana, vezi doar proiectiile propriilor tale mizerii. In loc sa discuti, alegi calea gresita si faci alegeri proaste, cum am facut eu. Uneori ranesti persoanele pe care le iubesti mai mult. Nu stiu de ce. Oricum… vroiam doar sa va spun ca regret ce am facut.

Finalul surprinde cele 4 personaje despartindu-se de Joni, pentru ca aceasta urma sa inceapa facultatea.

Pe langa aceasta partea profunda a filmului, exista un substrat extrem de amuzant. La inceputul filmului mi-am scris pe o foaie niste intrebari, pentru ca de obicei sunt rautacios cu astfel de povesti. La cateva intrebari am aflat raspunsul de-a lungul filmului… la altele nu:

De ce se uita lesbienele la filme cu gay si nu la filme cu lesbiene in timp ce fac sex oral ?

Raspuns: De obicei in acele filme se angajeaza doua heterosexuale pentru a se preface, iar lipsa autenticitatii este insuportabila.

De ce ai dona sperma vreodata ?

Raspuns: Asta parea mai amuzant decat sa donez sange… nu, mi-a placut ideea de a ajuta oamenii. ( in mod straniu consider ca ambele raspunsuri sunt valide)

Care este mama cui ? conteaza?

Raspuns: Joni este fata lui Jules iar Laser baiatul lui Nic.

Mi-a mai ramas intrebarea: Cum se numesc cei doi frati in situatia asta? e complicat rau… sunt frati de tata ? iar daca voi va intrebati cum s-au cunoscut cele doua, va spun eu, Jules a venit la doctor pentru ca ii amortise limba, dar de ce a venit la ginecolog? Of, ce film complicat… sunt foarte multe detalii ale familiei pe care filmul le respecta, exista pana si o persoana care domina ca in orice familie, aceea este Nic. Da, este un film original.

Eu il consider un film bun insa am retineri in a-l recomanda.

Nu imi prea place posterul, insa nu am gasit altul. Asa ca nu voi face comentarii la adresa lui (dovleacul e dragut).

Inainte de a incepe articolul propriu-zis, trebuie sa marturisesc ca sunt o fana a filmelor pentru copii si a gemenelor Olsen (mai ales cand erau micute). Filmul le combina pe amandoua, l-am mai vazut de multe ori, dar nu ma deranjeaza sa-l revad. Oh, si stiu ca se apropie Craciunul, dar inca imi e dor de Halloween.

Kelly si Lynn sunt gemene, dar urasc acest lucru. Povestea are loc in apropierea Halloweenului. Fetele castiga la un concurs de dovleci o bagheta magica, doar una, asa ca sunt nevoite sa invete sa o imparta. Parintii lor le iau de la petrecere si in drum spre casa fac o oprire la matusa Agatha pentru ca au probleme financiare si sunt pe punctul de a-si pierde casa si spera ca matusa Agatha, o femeie rece si singuratica, le va da cu imprumut niste bani. Pentru ca matusa Agatha uraste copiii, fetele raman in masina impreuna cu cainele lor. Insa stiti cum sunt copiii de 7 ani: se plictisesc usor. Asa ca fetele parasesc masina si se plimba prin curtea casei matusii Agatha si dau peste groparul “Mr. Grave Digger”, care le spune o poveste intamplata acum multi ani, cand doua fetite de varsta lor, gemene, au cautat Piatra Lunii, o piatra despre care se credea ca indeplineste orice dorinta. Una dintre ele o gaseste dar nu vrea sa o imparta cu sora sa, asa ca nu ii spune acesteia. Multi ani mai tarziua, geamana care a gasit Piatra o inchide pe sora sa intr-o oglinda. Pana la urma, fetele afla ca cele doua gemene sunt matusa Agatha si matusa Sophia si decid sa o salveze pe matusa Sophia sperand ca ea le va imprumuta banii necesari pentru a-si salva locuinta. Si de aici incep aventurile.

Personajele sunt simple, insa fiecare cu un dram de fantastic in ele:

Kelly si Lynn se cearta mai mereu si nu vor sa imparta nimic si urasc sa fie gemene, insa in adancul sufletelor lor se iubesc si ar face orice una pentru cealalta.

Oscar este un om-pitic, care traieste singur in mijlocul unei paduri deoarece nu ii place ca ceilalti sa-l vada atunci cand nu este imbracat in clovn. Atunci cand este clovn, oamenii rad cu el, nu de el. Oscar este un personaj magic si unul dintre preferatii mei mai ales ca sustine ca imaginatia unui om este mai mica, cu cat el este mai mare si pentru ca are incredere in gemene inca de la inceput.

Mr. N este un om care locuieste sub pod si care isi doreste sa fie foarte bogat, insa Domnul N va descoperi ca in viata sunt lucruri mai importante decat banii.

Grave Digger este un gropar foarte fricos, care nu suporta intunericul, si care are multe de invatat despre ce inseamna sa fi curajos.

Matusa Agatha este o vrajitoare rea, egoista si lacoma.

Intr-un fel, personajele ma fac sa ma gandesc la personajele din Vrajitorul din Oz. Actorii se potrivesc foarte bine cu personajele lor si fac o treaba excelenta.

Recomand filmul tuturor copiilor, mici si mari, mai ales ca are multe lectii despre prieteni si curaj. Este un film educativ, dar amuzant si atractiv.

Nick Willing pare a fi un mare fan al cartilor lui Lewis Carroll, caci acesta nu este singurul film al lui facut dupa cartile lui Carroll, cu toate ca este primul. In 2009, Nick Willing a regizat si filmul Alice (care a aparut in doua episoade) despre care nu am scris inca, dar cred ca o voi face in curand.

In film intalnim si nume de actori mari ca Robbie Coltrane (From Hell, Harry Potter) in rolul lui Tweedledum, Whoopi Goldberg (Blizzard, Girl Interrupted) care face vocea si fata pisicii Cheshire, Ben Kingsley (Schindler’s List, Shutter Island) care este Caterpiller. In rolul lui Alice o avem pe Tina Majorino (Napolean Dynamite). Oh, si daca nu am precizat pana acum, filmul este o productie Hallmark.

Este primul meu film adaptare dupa cartile cu Alice pe care l-am vazut. Eram destul de mica, ma speria, dar in acelasi timp imi placea foarte multe. Este destul de inovativ si foarte interesant, dar contine si grotesc. Trebuie sa spun ca am gasit un paragraf care imparte aceeasi opinia cu a mea despre faptul ca majoritatea filmelor dupa Alice combina cele doua carti: “I”m not crazy about the blending of both stories into one, to tell you the truth. It loses it’s thematic thread. That is, one story is essentially about a card game, the other is about a chess game. Who plays chess and poker at the same time?

Avand in vedere ca mai toti cunoasteti povestea plus ca am vorbit despre ea in articolul trecut (Alice in Wonderland – varianta Disney), in acesta voi vorbi despre ce mi-a placut la film si ce nu.

Mi-a placut:

– faptul ca personajele care vor juca roluri in Wonderland (Regina, Mad Hatter) apar si la petrecerea dinainte ca Alice sa ajunga in Wonderland si sunt oameni normali.

– are acea magie speficica filmelor Hallmark si schimba lucrurile – atunci cand o face – in unele extraordinare si interesante, poate chiar mai interesante decat cele din carte.

– replicile din caaarte! Mai ales dialogurile interioare ale lui Alice. Le-am adorat in carte, si majoritatea adaptarilor le-au ignorat.

Nu mi-a placut:

– culoarea rochitei lui Alice. Galben? Eeew, toate Alice-urile au fost albastre, ma bucur ca Willing nu a schimbat asta si in cel de-al doilea film al lui facut dupa cartile lui Carroll.

– obiectele miscandu-se singure: ca perdeaua ce acoperea usa si cutia cu prajituri “Eat me” al carui capac s-a dat singur la o parte.

– unele efecte chiar nu au fost credibile (ca impactul dintre lacrimile lui Alice si podeaua).

Am scris destul de mult, asa ca ma voi opri acum, desi mai am multe de spus. Dar pe scurt, actorii fac o treaba foarte buna si la fel si regizorul.

Nota mea: 8,66

Sub regia lui Clyde Geronimi, Wilfred Jackson si Hamilton Luske, Alice in Wonderland este o alta productie Disney plina de culoare si cantece. Dar aceasta are mult mai muuuult: it has NONSENSE.

Povestea este o combinatie intre cele doua carti ale lui Lewis Carroll: mai mult Alice’s Adventures in Wonderland, decat Through the Looking-Glass; din cea din urma avand doar cateva elemente. Povestea este desigur putin schimbata, cum face Disney de obicei, dar nu intr-un mod rau.

Alice, urmarind un iepure cu un ceas care se tot plangea ca este in intarziere, cade printr-o vizuina si ajunge intr-un hol mare, cu o usita prin care nu poate intra decat dupa ce se micsoreaza luand o inghititura dintr-o sticluta pe care scria “Drink me!”. Si asa Alice ajunge in Tara Minunile, si minunile nu se mai opresc: flori vorbitoare, soldati din carti de joc pictand trandafirii, pisici care dispar, omizi care fumeaza si ciuperci care te maresc sau micsoreaza.

Alice in Wonderland este un film pentru familie si unul dintre (putinele) filmele Disney care nu fac totul prea dulce si care nu contine romantism. Nu este favoritul meu de la Disney si nici favorita mea adaptare dupa cartile lui Lewis, dar il recomand cu mare placere. Nu dureaza nici mult si este si amuzant :3.

Nota mea: 8

Next Page »