horror


Am sa incerc sa scriu despre acest film in timp ce ma uit la el, chiar sunt curios cum ar iesi. Am sa incerc sa nu dau prea multe detalii si sa ma limitez la aprecieri personale fara a dezvalui prea mult din povestea filmului desi altii au dezvaluit deja povestea filmului prin traducerea usor abuziva a titlului (Priest : Răzbunătorul). Deci nu cred ca mai este nimic de ascuns, oricine ar putea sa anticipeze acum ce se intampla, chiar dinainte sa vada filmul, deci sa incepem:

2.26: in primul rand filmul pleaca de la o premisa ultra intalnita in ultimul timp in filme, cea a conflictului dintre vampiri si oameni. Un alt lucru care nu mi se pare tocmai cum ar trebui este tehnica folosita pentru explicarea premiselor filmului, aceea a desenului animat.

13.56: filmul incepe sa imi placa, pe langa constructia cadrelor si scenografiei care sunt foarte bune din punctul meu de vedere si povestea incepe sa prinda contur. Se face apel la increderea iluzorie a oamenilor in protectia pe care biserica o ofera impotriva vampirilor.

31.41: filmul chiar este interesant dar acum cand am vazut cum arata vampirii defapt mi-am dat seama ca sunt aceeasi vampiri ca in multe alte filme numai ca acolo erau extraterestrii ca in Alien vs. Predator sau creaturi ale iadului ca in Silent Hill. Sunt putin dezamagit.

44.24: felul in care lupta preotii impotriva vampirilor este destul de spectaculos insa foarte putin diferit decat cel din Matrix. Totusi, partea de actiune a filmului este un mare plus pe langa cea horror care pe mine nu m-a impresionat pana acum.

51.00: Intr-un film ca asta era normal sa fie si o mica tradare a unor membrii ai armatei de preoti, doar de dragul actiunii. Pe langa asta, seful vampirilor (care este om care a fost in armata preotilor si a tradat) mi se pare foarte reusit ca personaj in momentul in care se poarte ca un dirijor in momentul in care este distrus un oras, pacat ca am vazut V for Vendetta acolo este mult mai reusita faza.

59.02: uite si partea sensibila a filmului, era singura care mai lipsea ca filmul sa respecte tiparul oricarui film. Acum cliseul este complet. Imi aminteste de filmele vazute la cinema, atunci cand la fazele de genul se auzea din sala: “Pupooo baaaahhh”.

67.03: pentru mine este clar acum, fazele de actiune seamana prea mult cu cele din Matrix, filmul ar fi trebuit sa se numeasca Priest Matrix si nu spun asta ca si cum ar fi ceva negativ, mie chiar imi plac aceste lupte in care sunt sfidate legile fizicii sau logicii sunt foarte spectaculoase si aduc un plus filmului.

85.30:finalul imi place pentru ca evident ca totul a iesit cum trebuie si binele a invins, un alt cliseu la care oricine cred ca s-ar astepta. Dar in acelas timp nu imi place pentru ca a lasat de inteles ca urmeaza o continuare a acestui film iar eu cred ca s-au folosit deja prea multe clisee pentru un singur film, oricum continuarea nu are cum sa intreaca aceasta prima parte, nu vad cu ce ar putea sa vina nou.

Concluzie: un film de actiune interesant si comercial cu parti foarte bune de thriller dar cu parti foarte slabe de horror, l-as recomanda celor care se uita la filme doar ca sa se relaxeze, celora care nu o sa il priveasca dintr-o perspectiva critica pentru ca vor fi putin dezamagiti.

Below e un film „comme çi, comme ça”.  Echipajul unui submarin american din Atlantic, salveaza trei supravietuitori ai unei nave-spital britanice care a fost atacata de germani. Unul dintre acestia, o sora medicala (Olivia Williams), starneste tensiuni in interiorul echipei complet masculine deoarece acestia erau superstitiosi si considerau ca o femeia la bordul navei aduce ghinion.(yeah, right!)  Comandantul Brice (Bruce Greenwood) incearca din rasputeri sa tina echipa sub frau, dar dupa ce sufera mari pierderi in urma unui bombardament nazist totul o ia razna si o serie de intamplari supranaturale incep a  innebuni echipajul: o fata misterioasa apare in fereastra, un fonograf fantomatic reda fara oprire un disc Benny Goodman si un cadavru pare sa vorbeasca. Doar ca toate acestea sunt doar inceputul. Curand, se descopera ca Brice nu le-a spus subalternilor intregul adevar in legatura cu un accident care se intamplase cu ceva timp in urma pe vas…

Filmul nu este regizat de Darren Aronofsky, desi apare in filmografia sa, acesta decat se bazeaza pe un scenariu scris de el, in cooperare cu altii. Intriga filmului e familiara: un echipaj care se afla in pericol pe mare si multe fantome care bantuie vasul. Nimic spectaculos sau inspaimantator, din punctul meu de vedere. M-a dezamagit Aronofsky, adica ma asteptam mai mult…tot asteptam intorsatura aceea de situatie care sa ma lase cu gura-casca care nu a venit deloc… Below a fost al treilea film al carui scenariu a fost scris de el dupa Pi si Requiem for a dream. Poate ca dupa ele avea nevoie de o schimbare de peisaj („I think it’s important to keep trying new things”)si a vrut sa vina cu ceva nou, dar nu cred ca i-a iesit. Referindu-ma strict la poveste, nu ii gasesc nimic original, e banala. In schimb, el ma obisnuise altfel. Poate a fost doar ceva de umplutura pentru ca 4 ani mai tarziu a scris genialul The Fountain, unde originalitatea e cuvantul la ordinea zilei. Sau poate colaborarea cu ceilalti scriitori nu a fost atat de reusita si de aici „lipsurile” filmului…

Ce mi-a placut insa au fost cadrele: imaginea cu vasul acela din adancimile Atlanticului si zgomotele de fundal chiar creau suspans si uneori parca intram in film si eram si eu acolo cu ei, mai ceva ca la un film 3D. Iar actrita din rolul principal, Olivia Williams a fost foarte tare frate!

Mmm…nu va recomand filmul, dar daca nu aveti nimic de facut si vreti un film care sa nu va socheze/impresioneze/sperie/plictiseasca (desi pe alocuri a avut si efectul acesta) va puteti uita la Below :3

 Sa fiu sincer nu credeam ca se mai fac filme horror bune. Credeam ca subiectele acestui gen s-au epuizat. Am observat ca in general regizorii se feresc sa foloseasca anomaliile psihice (cum ar fi schizofrenia sau altele) si se rezuma doar la conturarea unui portret malefic care poseda oamenii si ii transforma in dubluri fizice ale diavolului. Acesta a devenit deja un tipar al filmelor horror moderne, ca si acesta. Dar ce este aici deosebit fata de celelalte este scenariul extrem de bine gandit, care are totusi si o idee, spre deosebire de alte filme horror. Aceea este probabil ca: nu ajungi sa crezi in Dumnezeu pana nu crezi in Diavol pentru ca numai crezand in el il poti invinge pentru a ajunge la credinta in Dumnezeu.  Acesta idee ii confera profunzime. Cand un film are profunzime atunci il simti mult mai aproape de tine, mult mai ancorat in realitate, sau cel putin asa il percepi. Nu vreau sa se creada ca fac un elogiu acestui film care din punctul meu de vedere este facut dupa un tipar clar si prea mult folosit in filmele horror in ultima vreme. Dar este deosebit de altele prin conceperea mult mai riguroasa a actiunii si prin rolul impecabil al lui Anthony Hopkins care domina total filmul.

Acest film pune fata in fata doua conceptii opuse. Michael Kovak, un student la teologie este trimis la Vatican sa studieze exorcismul, tocmai pentru ca refuza sa creada ca diavolul exista. El sustinea cu tarie ca toate cazurile de oameni posedati sunt cauzate de niste boli psihice care ar avea nevoie de un psiholog nu de un preot. Desi este fascinat de credinta el isi foloseste acest scepticism ca pe o armura pana cand il intalneste pe preotul Lucas (Anthony Hopkins) care ii arata un caz real. Finalul este previzibil, tanarul descopera ca exista niste forte carora nu poti sa li te opui si nici nu trebuie atata timp cat crezi. (more…)

Suck (a nu fi încurcat cu Vampires Suck despre care am scris deja) e aparent o comedie, aparent rock’n’roll, aparent interesantă. Cum am spus, aparent. Am marcat de asemenea şi “horror” (imaginează-ţi că fac asta cu degetele  – partea cu ghilimelele – când zic horror, strâmbând din buze şi cu ochii fixaţi în podea) la categorii, în principiu pentru că nu există momentan pseudo-dezgustător.

Filmul fusese regizat în Toronto şi pentru un motiv anume ar avea şi premii. Am fost fascinată de existenţa unui asemenea film (rock’n’roll, Iggy Pop, Alice Cooper, tipul de la Burning Brides care aduce curios de mult a varianta carnaval al lui Tom Cruise din filmele după  seriile lui Anne Rice, vampiri bineînţeles, poate horror şi cică comedie, cel din A Clockwork Orange, şi cea din grupul ăla de la petrecere de la început care-mi aducea aminte de Natalie Portman) – se spunea că va fi filmul “sectă” (îmi scapă cuvântul, sincer) a unei noi generaţii, deci evident, mă gândeam că va fi genial. Am văzut şi videoclipul de pe site-ul lor official, şi anume:

Evident, trebuia să fie interesant. Trebuia.

Dar, trecând timpul, aşteptând să apară pe DVD (cred că, deşi premiera în cinematografe a fost anul trecut, a apărut pe DVD debea pe 2 septembire, anul ăsta), am realizat că trebuie să fie o porcărie, pe bune, Queen of the Damned deja a fost făcut, cum dracu’ mă mai poţi impresiona (deşi, recunosc că nici ăla nu a fost tocmai ce am vrut să văd)?

Într-un final, îmi amintesc de el din nou, îl caut, îl găsesc, mă uit la el, deja din primele minute pare-mi-se că va fi interesant în ciuda prejudecăţilor, dar apoi, spre final, iar mă pierde.

Povestea e cam aşa: The Winners, trupa de cam 10 ani dacă-mi amintesc bine, nu tocmai genială, e lăsată de managerul lor pentru a “se afilia” cu o trupă de Hip-Hop japonez, iar în acelaşi timp, tipa din trupă, fosta prietenă a solistului, merge la o petrecere după concert cu unul pe nume Queeny. A doua zi, cum nu apărea, restul trupei pleacă spre un alt oraş şi cumva, brusc, reapare, doar ca vampir. Iniţial, nimeni nu prea realizează asta, doar observă că e ceva schimbat în cum arată şi faptul că au din ce în ce mai multă audienţă. Ceva morţi pe ici, pe colo, Hugo, “cel care face tot” (semăna un pic cu personajul ce mânca muşte (pentru că întradevăr făcea asta)  din parodia după Dracula din ’92) se ocupa cu dezmembrarea lor, descotorosirea şi păstrarea secretului în schimbul vieţii lui şi a imortalităţii promise de Jeniffer (tipa de care spuneam). În final, ajung să afle ceilalţi membri ai trupei şi, pe rând, toţi ajung vampiri. Între timp îi urmăreşte şi celebrul Van Helsing şi, după ce au ajuns faimoşi (omorându-l pe unul de la staţia radio în direct), decid că vor să redevină oameni.

Restul e pentru tine de aflat în caz de te vei uita la el.

Personal, nu pot spune decât că mi-a plăcut parţial doar scenele în care Hugo apărea plin de sânge şi Jeniffer fie le spunea celorlalţi că i-a curs sânge din nas, fie Hugo le zicea că e din cauza a ceea ce e în ţigările pe care le fumează şi restul situaţiilor similare în care apare respectivul personaj.

Înafară de asta, muzica nu a fost tocmai ceea ce mă aşteptam a fi – la început semăna un pic cu “Love Peace Deathmetal” de la Eagles of Deathmetal (şi aş putea să mă înşel, nu ştiu, părerea mea) dar apoi, cică ar deveni mai violentă dar am considerat-o la fel de neatrăgătoare pentru un film de o asemenea natură – singura piesă de pe soundtrack care e în ton e cea care e prezentată mai sus.

Înafară de asta,  dacă nu ar fi fost machiajul (şi ăla foarte exagerat) personajele nu ar fi fost salvate, şi chiar şi aşa, actorii  au părut ca fiind doar… clasici, fără nimic nou sau credibil,  iar la partea cu “hîîîîîs”-ul vampiresc – prea clişee, la fel şi partea cu “I’m fast, I’m super strong (I can transform into fog and be all telephatyky with other vampires)”, moment în care mă aşteptam să apară Edward cu Băla în cârcă.

Nu cred că mai am altceva diferit de adăugat, decât că nu s-a ridicat la aşteptările mele iar dacă ar fi să-i dau o notă, până şi RottenTomatoes au fost mai generoşi decât mine şi ei i-au dat un 5,1.

Dacă tot nu mai scrie nimeni despre nici un film mi-am zis să scriu despre un altul şi cum ultimul subiect abordat m-a dus cu gândul la Jean Rollin, atunci vampiri să fie din nou.

Requem for a vampire, 1971, deci.

Încep prin a spune că nu trebuie să fii băiat, tipă pe invers, poligam sau BDSM’ist ca să-ţi placă tipele din filmele sale, Rollin, geniul filmelor cu vampiri, cum i se mai spune, deşi pentru mine informaţia e la fel de ambiguă precum aia cum Hitchcock – geniul horror-urilor.

Începe (daca treci peste momentul logoului care te poate debusola (dacă mă înţelegi)) cu nişte clowni şi un tip, gonind într-o maşină în timp ce unul e ocupat să împuşte o alta din spate; apoi tipul care conducea maşina e ucis. Am zis „ok” şi am urmărit în continuare. Momentul în care mi s-a părut că distrubuţia e de caca e secvenţa următoare când cei 2 clowni îl dau pe ăla cu benzină pentru a incedia maşina. Nimic rău, zici. Poate că sunt eu paranoică sau cu un simţ al observaţiei prea bun, dar în timp ce-i turna pe moacă benzina  se observa cum inspira, cum strângea din ochi pentru a nu-i intra şi poate chair cum şi-a mişcat puţin capul şi alte gesturi mici din astea. Dar fie, e anul 1971. Ce ştiu eu? Înafară de filmele lui Rollin fie alegi a. Dracula cu o coafură Pompadour şi cu un accent rusesc, b. acţiuni cu vampiri afro-americani , c. romanţe cu vampiri gay.  Să ne bucurăm doar de vampiroaicele lesbi de care avem parte.
După cum îl descrie şi wiki,

Requiem pour un Vampire is a 1971 erotic horror film directed by Jean Rollin, about two young woman who find themselves trapped with no escape in a haunted castle ruled by a hoard of sexually blood crazed vampires.

E atât de blond de erotic că greşeala de tastare e făcută intenţionat (e young women).

Ok, deci clownii erau tipe, tipele furau haleală, scutere şi dormeau în cimitire, pe morminte. Oh, şi se speriau de mieunatul unei pisici. Nu pot spune decât un “mda” la modul lor de a vedea lucurile. Şi apoi una se împiedică, cade în groapa proaspăt săpată iar cealaltă se uită apoi cum 2 tipi o îngroapă de vie, ţinându-se de sicriu, tăcând şi probabil aşteptând să o întrebe cineva dacă vrea un taco (iniţial, mi-am imaginat că sunt undeva prin Spania sau Mexic din moment ce groparii pare-mi-se că vorbeau spaniola). Dar vai, numai după aproape 1 minut de acoperit sicriul, unul oboseşte şi preferă să vină mâine să termine treaba căci e “târziu” chiar dacă încă nici măcar nu a apus. Mai târziu vei afla că ambele aveau pistoale la ele. Dar fie, e anul 1971. Ce ştiu eu?

Apoi fug, fug, se sperie la văzul liliecilor – lilieci, care, de altfel, stau în plină lumină prinşi de crengi fragile. În momentele alea mi-am imaginat cum au stat producătorii lipindu-i cu superclei de copaci. Dar fie, e anul 1971. Ce ştiu eu?

Cât despre locaţie, puteau alege ceva cu mai multă personalitate căci acesta-mi aducea minte de bolul meu de cereale de dimineaţă cu un munte de ovăz gri expirat în el turnat de soră’mea ca să se distreze. Dar fie. Mulţi, mulţi de fie din toate punctele e vedere după cum vei vedea şi tu daca te vei uita la el. E un fel de film porno cu prea mult preludiu.

Şi din moment ce e un film francez, te-ai gândi că ai nevoie de o traducere, dar nu prea se omoară ei cu replicile inteligente şi dialogurile pline de informaţie în legătură cu istoria fiecărui personaj. Nici măcar atunci când vampiroaica le urmăreşte, nici atunci când cei 3 încearcă să le violeze (un imebecil de aşa zis actor mai degrabă o lovea pe aia blondă de masă ca şi cum şi-ar freca o rufă la spălat), nici atunci când una începe să lovească cu biciul pe imbecil, nici când sunt luate de păr de ea şi arătate vampiroaicei. Ca un film porno. Deci ai zice la început că te poţi lipsi de subtitrare. Până şi The Addiction din ’91 era mai dinamic din punctul ăsta de vedere.

În fine, apare şi vampirul, îşi deschide mantia, doi lilieci erau agăţaţi de-o parte şi de alta a ei de parcă era o modă funky a părului de sub braţ, cradrul se schimbă la alea două cu o privire de blondă la cumpărături în Taiwan, vezi liliecii cică muşcându-le gâturile, dar arătând ca 2 jucării de la McDonalds agăţate cu fir de undiţă (vei observa că motivul liliacului purtat iniţial ca accesoriu de gât e folosit şi pe post de dildo pre-istoric; asta sau tampon). Bla, bla, câteva minute mai târziu, oh, uite, tipele pe atunci erau mult mai păroase, sex, sex, dar debea aici începe să fie interesant, să existe dialoguri şi o poveste, încearcă să scape, iluzie optică sau ceva, ca să vezi, aici vampirii pot sta iniţial în lumină şi nici nu pier nici nu strălucesc, transformându-se treptat, iar puterile lor slăbesc în timp, ca să fie complet iniţiate trebuie să găsească pe alţii pentru a-i aduce la castel, hop, o păcăleală, numai una e virgină, ultimul vampir, ceva SM, cineva nu vorbeşte, fuu, aproape că i-a băgat chestia aia ascuţită în ochiul tipei, multe alte chestii, ai prins ideea, punct.

Aş fi avut mult mai multe de comentat, dar nu e tocmai genul de film care să mă fascineze pentru moment – dar dacă eşti un mare fanatec al filmelor cu vampri şi nu ai apucat să vezi măcar ăsta, Lips of blood, Fascination ş.a. a tipului ăstuia, nu ştiu neapărat dacă te mai poţi numi “fanatec al filmelor cu vampiri”. Iar dacă ţi-a plăcut Queen of the damned, New Moon, Vampire Diaries (diarie, într-adevăr), vai, vai, Cirque du Freak etc. te va vindeca mai mult ca sigur de mania ta pentru ele.

P.S., trailer.

Am evitat sa scriu numele regizorilor cum obisnuiam deoarece sunt prea lungi, urmand sa ii mentionez imediat.

E printre singurele filme thailandeze vazute de mine. Regizat de Banjong Pisanthanakun si de Parkpoom Wongpoom, Shutter m-a impresionat atat prin idei, cat si prin cadrele si imaginile surprinzatoare.

Povestea incepe cu Tun, un fotograf, si Jane, prietena lui, intorcandu-se de la o petrecere si dand cu masina peste o tanara. Cel putin acesta e modul prin care filmul incepe, caci povestea isi are inceputul cu mult in trecutul lui Tun. (Voi incerca sa fac cat mai putin spoiler.) Prea inspaimantat pentru a verifica trupul fetei accidentate, Tun o convinge pe Jane sa paraseasca locul accidentului. Dupa aceasta noapte, cei doi observa umbre ciudate in fotografii. Jane crede ca fantoma tinerei ii bantuie si incepe sa cerceteze, descoperind astfel legatura dintre Tun si Natre, colega de colegiu cu Tun in trecut si fantoma din prezent.

Nu va pot sugera ca filmul trebuie vazut pentru un horror care sa va faca sa tipati, nu m-a prea speriat, ci pentru ideile creative si imaginea de calitate pe care nu credeam ca o are si pentru poveste. Adica, e o fantoma care in primul rand nu apare ca celelalte, ci doar in fotografii si in capul oamenilor, in al doilea rand e acea scena cu el fotografiind toata camera ca sa o gaseasca pentru a realiza dupa ca ea este de fapt aaa, trebuie sa tac, iar cadrul final e genial.

Nota: 9.555555

Long see, no time –  sau ceva de genu’.

Evident, filmul despre care scriu acum e un horror pentru că acum am cu cine să le vizionez măcar.

Girl School Screamers nu l-aş numi un clasic din motive pe care le voi descrie pe parcurs, dar încă de la început observi replici sau scene ce, în viitor, vor deveni cliché ceea ce ar trebui să fie o onoare pentru un film din moment ce alţii l-au considerat într-atât de bun încât să-l copie. Asta m-a fascinat pentru că sunt o persoană destul de interesată de “începuturi” şi semăna ca poveste foarte mult cu un alt film despre care am scris deja, Hausu.

Deosebirea dintre cele două e că ăsta merită un 2.
În primul rând, din moment ce nu prea cred că e cunoscut, nici nu cred că aveau un buget îndestul de mare ca să facă ceva realmente uau. Scene care ar trebui să fie de groază erau însoţite doar de nişte sunete care încă mai există şi în filmele de groază de azi care ar trebui să mă tensioneze, să mă streseze până la momentul în care cineva e înjunghiat sau ce mai ştii că se întâmplă prin filmele din sfera asta. Apoi, când venea momentul când eu trebuia să fiu mirată de geniul lor, să fiu scărboşită de ceea ce văd, nu observam decât un flash sau părţi şi mă enervam la culme căci m-a păcălit încă de la început să îl văd cu scena asta:

Povestea era a unor fete, deisgur, care împreună cu maica…Maria-sau-care-îi-era-numele, care trebuiau să o ajute să catalogheze nişte obiecte de artă dintr-o casă a unui colecţioner. După primele minute, realizezi deja cine va supravieţui deşi nu am ghicit exact în ce ordine anume moare restul – dar dacă stau să mă gândesc bine, exact tipa care aspira mâncare ca sparta a fost, ca în Hausu, cea care a murit prima. Şi din moment ce Hausu e mai vechi, acum ştiu şi de unde s-au inspirat, făcându-l o copie absolut imperfectă.

Jocul actorilor a fost destul de dezamăgitor ca să nu mai vorbesc de replicile gândite în primul rând de scenarişti.

Nivelul scârboşeniilor – ech, am văzut mai rău.

Sfârşitul nesatisfăcător, deşi altceva ce mă fascinase era cum îi flutura părul tipei cât era la geam şi cum i se aşeza lumina şi umbra pe faţă.

E, după mine, genul de film potrivit pentru cei slabi de înger.

Next Page »