music



Eu sunt un fan al animatiilor in general, nu stiu exact de ce , probabil ca inca nu m-am maturizat destul sau poate ca vreau sa vad unde poate ajunge imaginatia in acest domeniu. Animatiile sunt exclusiv creatia imaginatiei celor care le concep. Insa de cele mai multe ori ma deranjeaza cand povestile se repeta chiar si in desenele pentru copii. Spre deosebire de Rango unde accentul se pune pe lucruri profunde, film pe care nu l-as recomanda copiilor, Rio este un film mult mai simplu, recomandat  in exclusivitate copiilor din punctul meu de vedere. Mi-a adus aminte de desenele de la Disney, pline de muzica si dimanism la care nu ai cum sa te plictisesti, dar, doar atat. Povestile de dragoste au devenit atat de comune in desene incat sincer incep sa imi displaca. De ce mereu dragostea trebuie sa determine schimbarea personajelor? Chiar daca este pentru copii eu tot sunt de parere ca temele ar trebui variate.

Blu, un papagal care nu a zburat niciodata. Traieste intr-o casa confortabila alaturi de stapana lui care ii ofera toata atentia. Intriga este declansata in momentul in care, la usa librariei la care lucra stapana lui Blu, apare un ornitolog care o anunta ca Blu este ultimul mascul din specia sa. Singura sansa a salvarii speciei este plecarea ambilor la Rio unde se afla perechea feminina a lui Blu. De aici incepe si aventura la sfarsitul careia Blu, datorita dragostei reuseste sa zboare, stapana si cu ornitologul formeaza si ei un cuplu care infiaza si un copil iar totul are un final fericit.

Daca vorbim de animatii trebuie sa va spun si cui le apartin vocile. Relatia dintre actorii care imprumuta vocile personajelor si personaje mi se pare usor amuzanta in acest caz. Vocea lui Blu, adica a papagalului numarul unu, este a lui Jesse Eisenberg, actor ultracunoscut deja din rolul principal din The Social Network. Vocea Lindei este a lui Anne Hathaway pe care o cunoastem din rolul de Regina Alba in Alice in Wonderland.

Acest film nu m-a dezamagit pentru ca nici nu ma asteptam la mai mult. Nu este in nici un caz o animatie care chiar trebuie vazuta. Animatii precum Ice Age sau Rango sunt cu multe clase peste acest film. Totusi, daca vrei sa te relaxezi si sa iti aduci aminte de copilarie, poti incerca acest film.

Advertisements

Muzicalurile nu sunt pe gustul meu, dar ăsta e chiar unul din filmele mele preferate, poate datorită şi faptului că, în timp ce-l priveam, mi se părea destul de bizar iar modul său de desfăşurare nu prea mă lăsa să-mi dau seama de acţiune la început, de ceea ce avea să urmeze, ceea ce mă intriga. Nu aş putea discuta despre detalii în legătură cu regizia, actoria sau orice altceva căci, în cazul ăsta, povestea în sine domină iar dacă ai văzut filmul biografic al lui Edith Piaf, are cam acelaşi mod de prezentare din punct de vedere cronologic. Dacă e să-l iau astfel, e povestea unui băieţel, Hansel, care s-a născut în Germania, chiar în anul construcţiei Zidului Berlinului, când mama sa, ca să citez, l-a luat cu roaba şi duşi au fost spre Est. A avut o copilărie ciudată, în sensul că părinţii lui s-au despărţit după ce mama sa a descoperit că tatăl lui îl molesta, apoi restul imaginii conturate de Hansel prezentă un tablou al veşnicilor roşii coapte nu numai ca gustare dar şi folosite de mama sa pe post de obiect de aruncat când el cânta cu capul în aragaz datorită căminului restrâns în care locuiau, spaţiu folosit şi pentru a asculta radioul american, unde găsea în idoli ca Iggy Pop sau Lou Reed adevărate modele. Trece rapid la anii de facultate, când a încercat să treacă Zidul Berlinului ca să-şi găsească jumătatea şi dă peste un soldat afro-american de care se îndrăgosteşte şi care îi promite că dacă se căsătoreşte cu el, astfel trebuind să pretindă că e femeie şi luându-i numele mamei sale, Hedwig,  ar putea să-l ducă în America, spre libertate. Acesta sfârşeşte în a-şi îndepărta penisul chirurgical pentru a părea convingător examenului medical dar a fost în zadar căci, imediat ce ajunge în Kansas, e părăsită de soţiul ei şi chiar atunci află că Zidul Berlinului a fost dărâmat. Cum spunea versurile uneia din piesele sale, “6 inches forward, 5 inches back, I’ve got an angry inch.”

Ajunge să lucreze ca bonă, astfel cunoscându-l pe cel care avea să devină, datorită ei, un cântăreţ foarte cunoscut. Între ei începe să existe ceva în momentul în care Hedwig îi oferă un hand-job în baie, dar devine ceva mai mult când, observând că ar avea înclinaţii muzicale, îl învaţă tot ce ştie în materie de muzică. Între timp, avea diverse slujbe, printre care şi cea care implica o trupă de coreeni (scena în care tocmai termina un cover după o piesă a lui Kurt Cobain şi mulţumea astfel: “thank you, ladies and gentleman, both of you”, e tipică concertelor sale) . Astfel, conflictul principal se bazează pe faptul că el, într-un moment când încep a deveni cunoscuţi, o trădează când află ce e cu adevărat şi sfârşeşte în a-i fura muzica, iar Hedwig prin a cânta prin localuri mizere exact aceleaşi piese în încercarea de a-l demasca, ba chiar creându-se un conflict în trupa sa de atunci şi ajungând să lucreze ca prostituată. Povestea e mult mai complexă de atât, existând şi un al doilea soţ ce are o obsesie cumva pentru perucile lui Hedwig şi care e complexat de faptul că nu o poate domina pe scenă iar din câte îmi amintesc el devine, la fel ca şi Hedwig, o ea. Dar ceea ce se întâmplă după, iar finalul şi, în general, toate acele detalii precum mitul originii iubirii, ce fac povestea absolut deosebită, le las pentru a fi descoperite de tine.

Nu m-am mai uitat de mult la un film …dramatic. Bine, nu a fost tocmai dramatic dacă nu iau în considerare momentul când i-am văzut “chestia” lui Evan McGregor interpretându-l pe Kurt Wilde.

Filmul relatează povestea lui Brian Slade (jucat de Jonathan Rhys Meyers), un galm-rocker bisexual, personaj inspirat din viaţa lui David Bowie şi un pic Marc Bolan, care şi-a inscenat propria crimă, motiv pentru care  Arthur Stuart, jucat de Christian Bale, un fost-mare-fan-al-său şi actual reporter încearcă să dea de urmele lui.

În film mai apar şi Evan McGrergor, după cum am şi menţonat, iar personajul său, Kurt, fiind inspirat din viaţa lui Iggy Pop (şi poate un pic şi Lou Reed) care, la fel ca şi el, a fost supus terapiei cu elctro-şocuri de către părinţii lui pentru a scăpa de homosexualiatate.  El va fi motivul pentru care Slade va încerca să devină cunoscut, pentru a face o colaborare. O altă actriţă cunoscută, zic eu, care apare în film e Toni Collette, jucând-o pe soţia lui Slade.

Nu numai asta, dar filmul a fost inspirat şi din ideile de viaţă a lui Oscar Wilde (cel puţin, din câte am observat eu).

Muzica, bineînţeles, e superbă – e  şi motivul pentru care am ales să mă uit la acest film (genul meu de muzică şi ştiam de piese), pe lângă faptul că îi cunoşteam pe actori din moment ce i-am văzut în mai multe filme, şi am fost chiar surprinsă să îi văd pe cei de la Placebo în film, jucând rolul unei trupe, The Flaming Creatures.

Nu pot spune în final că e un grozăvescu filmul, dar de eşti fan al cuiva care a apărut în film e un must-see.

Primul film regizat de Scott Cooper, Crazy Heart este adaptat dupa un roman (al carui nume nu il cunosc si s-ar putea sa fie chiar “Crazy Heart”).
Filmul este povestea unui cantaret/scriior de cantece de muzica country, alcoolic, trecut de 50 de ani. Bad Blake (Jeff Bridges) care a apus de mult in lumea muzicii si acum isi castiga existenta cantand prin baruri mici. Asa o cunoaste pe Jean (Magge Gyllenhaal) si incepe o relatie cu aceasta. Jean e divortata si are un copil de patru ani, iar Bad a fost casatorit de mai multe ori. Pana la urma cei doi se cearta si cantaretul e din nou singur. Din cauza ruperii relatiei cu Jean din cauza alcoolului, Bad decide sa mearga la un centru de dezalcoolizare (nu stiu daca asa se spune).

Filmul e foarte asemanator cu The Wrestler, de anul trecut, dar trecem peste deja vu-urile produse. Bridges este nominaliazt la Best Actor, dar pe mine nu m-a atras el, ci Maggie Gullenhaal care are si ea nominalizare la Best Supported Actress si nu ar fi rau sa o castige. Am mai vazut-o in Mona Lisa Smile si in The Dark Knight.

Nota mea: 4,5