tema saptamanii


Care va sa fie noua noastra tema? :3

Pana va ganditi, iata articolele din tema Cannes (multora le-a placut, doar doi au scris): El laberinto del Fauno, La Belle Noiseuse, Volver, Moartea domnului Lazarescu, Two Lovers, Kuki ningyo.

Debutand la Un Certain Regard in cadrul festivalului de la Cannes, Kuki ningyo (tradus in engleza Air Doll) mi-a amintit de Pinocchio, cu exceptia ca aici stapanul lui Nozomi, o papusa gonflabila, isi doreste ca ea sa nu fi avut niciodata o inima, pe cand dragul de Geppetto dorea una pentru a sa papusa din lemn (mbine, dar Geppetto nu intretinea relatii sexuale cu papusa lui).

Nozomi, papusa gonflabila a lui Hideo, un personaj anost care se tine departe de relatiile cu ceilalti oameni, capata o inima pe neasteptate, iar de fiecare data cand Hideo este plecat la munca, Nozomi profita de timpul liber si exploreaza lumea din jurul ei. Invata despre viata, moarte, filosofie, se angajeaza intr-un magazin de filme si se indragosteste. Dar lucrurile nu sunt roz mereu, si cineva ii descopera secretul. Sa nu va mai spun si ca stapanul ei isi cumpara un model mai nou de papusa gonflabila… (more…)

Pentru cei care gusta filmele romantice ar fi o experienta destul de buna. Desi regizorul se vede clar cum evita sa exagereze, mai sunt si mici scapari discutabile in ceea ce priveste sentimentele lui Leonard. Eu ma declar scceptic cu privire la o reusita a acestei povesti in realitate. Dar trebuie sa recunosc ca, trecand peste acest lucru, povestea in sine mi se pare destul de interesanta. Eu nu as trata acest film ca o poveste a unei alegeri imposibile in dragoste pentru ca in cele din urma orice ar fi ales, una dintre ele tot nu ar fi fost posibila. Din punctul meu de vedere acesta este mai mult un film despre schimbari. Uneori, cand nu iti impui niste rigori si vrei sa cunosti dragostea cu orice pret, viata iti poate scapa de sub control. Ce mai inteleg eu din acest film este ca daca transformi dragostea intr-o obsesie vei ajunge int-un final sa o cunosti cu adevarat, doar ca in mod obisnuit iesi mult mai sifonat din aceasta situatie, decat Leonard in acest film.  Leonard realizeaza ca este mai bine sa o iubeasca pe Sandra abia dupa ce idila cu Michelle a luat sfarsit destul de violent, ceea ce este destul de facil, improbabil si previzibil. Finalul nu mi se pare reusit desi te face sa iti pui multe intebari.

 

Multi considera acest film plictisitor iar eu vreau sa le dau dreptate cu aceasta ocazie. Insa consider ca, fara aceasta interiorizare excesiva a sentimentelor acest film ar fi fost doar unul comercial si atat. Actiunea destul de lenta a filmului aduce acestuia o doza de retorica si realism. De aceea acest film este dedicat unui anumit tip de public, nu oricine ar putea sa simta acest film in totalitate.Poate ca trebuie sa ne oprim din cautarea spectacolului sau al efecrelor si sa apreciem mai mult un film la prima vedere destul de simplu care te face titusi sa iti pui intrebari sau care te face chiar sa realizezi ceva. Trebuie sa faci un efort ca sa intelegi acest film inainte de al considera plictisitor. Leonard chiar isi cauta un motiv pentru care sa traiasca, greseala pe care o facea el neintentionat era ca iubea o femeie care nu ii impartasea sentimentele, ceea ce l-a dus in final sa realieze ca ce cauta obsesiv avea deja langa el, iar aceea era Sandra. Asa este in viata, iubim, gresit sau nu, asta vom afla … de aceea eu cred ca multi se vor regasi in acest film. (more…)

Moartea domnului Lazarescu devenise la un moment dat ca un exemplu pentru lipsa de interes a politicienilor fata de sistemul sanitar. Un batran care este plimbat pe la toate spitalele din Bucuresti pana moare desi el se vede clar cum nu concepe acest lucru. Un fapt voit exagerat doar pentru a ne arata neprofesionalismul si indiferenta cu care suntem tratati de catre niste doctori care nici ei nu sunt platiti bine deloc. Domnul Lazarescu este tipul omului care nu renunta la demnitate sau la politete chiar daca este tratat ca un betiv ordinar la fiecare spital. Ironia este ca la fiecare spital i se da un diagnostic usor diferit si aici vreau sa spun ca nu este o exagerare a regizorului, va pot spune din experiente personale ca uneori chiar asa se intampla.

As vrea totusi sa insist mai mult asupra partilor ironice ale filmului decat sa evidentiez drama care este din punctul meu de vedere simpla dar cu o anumita doza de realism. Din acest film am aflat ca ulcerul din punctul domnului Lazarescu de vedere nu se face de la alcool ci de la helicobacterii, trebuie sa tin minte asta. Acesta este un exemplu de “interpretat/tratat dupa ureche” specific noua. Soferul de la ambulanta la un moment dat se poarta ca un sofer de taxi iar asistenta ca un casier care ii spune pacientului care delireaza deja, cat costa fiecare procedura medicala pe care a avuto. Faptul ca este tratat ca un betiv desi avea probleme mai mari la creier decat la ficat. Ironiile sunt destul de fine si se pierd printre momentele foarte plictisitoare ale filmului.

Este un film in esenta bun dar nu oricine cred ca ar rezista sa il vada. Sunetul, ca la orice film romanesc este foarte prost, mai bine se aude fundalul. Actiunea este foarte lenta cu multe momente de tacere. Eu nu recomand acest film doar pentru ca sunt multe altele mult mai bune. Totusi acest film a castigat printre multe altele (22 de premii) premiul Un Certain Regard la Cannes 2005. (more…)

Volver, in regia lui Pedro Almodovar, este un film amuzant despre moarte si traditiile inmormantarii intr-un micut sat. Plin de ciudatenii si obiceiuri precum cumpararea unui loc in cimitir si ingrijirea acestuia pana la moarte, filmul are la baza dramele separate ale unor femei, care totusi sunt legate fie printr-o legatura de sange fie printr-o relatie de prietenie.

Almodovar are un film si la Cannes-ul din 2011 (La piel que habito), unde il avem pe Antonio Banderas in rol principal. Initial, si Penelope Cruz (Vicky Christina Barcelona, Nine, Pirates of the Caribean: On Stranger Tides) avea un rol, dar a fost inlocuita.

Dar nu conteaza, caci Almodovar si Cruz au multe colaborari printre care si Volver, unde Penelope are un rol principal in pielea Raimundei, fiica lui Irene (Carmen Maura – si ea are mai multe filme cu Almodovar) si sora lui Soledad (Lola Duenas – idem).

Voi pastra povestea cu cat mai putine detalii, pentru ca lucrurile trebuie sa fie descoperite de fiecare (si sunt multe si va vor surprinde): Raimunda si Soledad se intorc acasa la ceva timp dupa moartea mamei lor, Irene, pentru a-i curata mormantul. Apoi, cele doua revin la vietile lor separate. Soledad, predestinata sa fie singura (“Estoy sola, como siempre”), este divortata si se intretine cu ajutorul coaforului improvizat in apartamentul ei. Dar singuratatea ei este pe cale de a se evapora cand se intoarce din satul natal cu fantoma mamei sale:

Sole: Mom?
Irene: Hum?
Sole: There’s something you want me to do, isn’t?
Irene: Cut my hair.
Sole: I mean if there’s something you couldn’t do alive and doesn’t let you rest.
Irene: There are always things undone. Or bad done. And my life has been no exception. Look, I don’t know if I can fix them, but if I can, it’s up to me to do it.

In acelasi timp, Raimunda trece prin probleme ei: sotul ei incearca sa-i violeze fiica, iar aceasta il ucide pt a se apara. Raimunda, o femeie puternica si independenta, incearca sa scape singura de cadavru fara a-si anunta sora, in timp ce are grija de un restaurant si alte part-time-job-uri pentru a-si intretine familia.

O poveste initial separata de dramele familiei lui Irene, este cea a prietenei lor, Augustina, care isi cauta mama-hippie, disparuta de doi ani. In ce punct li se vor intersecta povestile? Cum se vor descurca? Mweeell, este treaba voastra sa aflati.

Ce imi place mie cel mai mult la Almodovar, sunt cadrele lui perfect aranjate, gandite si frumos realizate cromatic. Va recomand sa fiti atenti nu doar la poveste, ci si la scena cu sanii lui Cruz si spalatul vaselor (aveti de ce!), morile de vant, scenele cu sange si servetele si mai ales sa urmariti perechea de culori galben-rosu. Frumoase, frumoase cadre.

Acesta este un foarte lung metraj despre un artist plastic care este in cautarea inspiratiei de cativa ani buni. Invitatia adresata de el tanarului Nicolas si iubitei acestuia, Marianne, ca si unui vechi prieten, Porbus, pare pentru artist ultima ocazie de a incheia lucrul la o presupusa capodopera, pe care el o denumeste La Belle Noiseuse (Frumoasa scandalagioaica). Pana in acel moment ii pozase ca model doar sotia lui, dar cu aceasta ocazie ii cere si obtine permisiunea lui Nicolas pentru ai oferi-o pe Marianne ca model. Artistul simte in ea o salvare artistica din criza de inspiratie. Artistul pe nume Edouard Frenhofer prefera sa picteze nuduri. Pentru un film din anul 1991 este extrem de intraznet insa deloc vulgar, tin foarte mult sa mentionez asta pentru ca sunt multe idei preconcepute despre nudurile din filme. Poate ca aceasta intrazneala pur artistica a atras atentia in acel an celor de la Cannes.

 Ce mi-a placut cel mai mult, a fost evolutia personajelor mai ales aceea a Mariannei care demonstreaza ca mitul privitor la felul in care se schimba o persoana dupa ce este partea a unei opere de arta, este adevarat deoarece imprumuta putin si din caracteristicile ei. De aici si misterul care se asterne de cele mai multe ori peste orice opera celebra, pentru ca iti este imposibil sa ajungi dincolo in siguranta, nu poti avea certitudinea adevaratului caracter al personajului reprezentat grafic pentru ca aceea este doar accentuarea unor calitati in viziunea artistului. Desi este un film cu o evolutie extrem de lenta pentru cei pasionati ar putea fi extrem de fascinant. Spun asta pentru ca filmul se invarte in exclusivitate asupra unor tehnici de pictura sau grafica. Dupa cum am vazut multi regreta acest fapt considerand ca imaginile in care este prezenta crearea unei opere de arta pas cu pas sunt prea multe in comparatie cu imaginea nud a modelului. Pe mine m-a tinut lipit de ecran felul in care picta  precum si frumusetea actritei care o interpreta pe Marianna, eu cred ca a fost destul de echilibrat. Un alt lucru mai putin inatalnit este lipsa de inhibitii a actritei, cred ca trebuie sa ai o stapanire de sine extrem de mare pentru a te simtii confortabil nud in fata multor oameni la filmari sau cu gandul ca o sa te vada asa inca cateva mii in fata ecranelor.

Acest film a fost nominalizat la Palme d’Or si a castigat marele premiu al juriului de la Cannes in anul 1991. Eu recomand filmul tuturor persoanelor pasionate de arta, pentru ca sunt multe detalii legate de tehnica pe care le poti observa doar, nu este ca un manual… este doar un film despre un artist. Cred ca un om care nu este pasionat de arta se poate uita totusi pentru a o vedea pe Emeanuelle Beart goala.

Film in limba spaniola, are mai multe variante de titlu. In romana se numeste Labirintul lui Pan, care este traducerea titlului englez Pan’s Labyrinth. Este unul dintre putinele filme pe care eu le consider o capodopera a artei de a face film. Pentru mine acest film este unul dintre cele mai puternice din punct de vedere al impactului psihologic. Un film care pune fata in fata cea mai neagra parte a naturii umane aceea a pornirii unui razboi civil si cea mai fascinanta parte a ei adica imaginatia extrem de bogata unui copil. Filmul surprinde atat prin scene de o duritate extrema cat si prin fantezia fara limite a unei fetite care se refugiaza intr-o legenda adusa la viata de catre propria imaginatie. Este o combinatie foarte ciudata de nuante. Insa nici imaginatia fetitei nu este foarte vesela daca asta va imaginati cand spun opozitie, mie, cel putin mi-a dat fiori in unele faze iar eu nu sunt foarte usor impresionabil cand vine vorba de filme.  Un film mai mult decat complet, un film original si socant prin abordare. Puteti spune ca este un fel de Alice in Wonderland mult mai negru.

Poate ca acest film este despre clipele prin care trec copii in timpul unui rasboi civil iscat de un singur om, urmat de o intreaga natie. Un film despre ororile fascismului si repercusiunile psihologice ce rezulta din acestea. Si in aceals timp un film despre puterea imaginatiei in raport cu traumele traite de un copil. Fetita s-a refugiat intr-o poveste in care era printesa lunii, care se intoarce in lumea din care a venit. Labirintul este un simbol al autoregasirii in timp ce probele prin care este pusa sa treaca nu sunt altceva decat incercarile la care suntem cu totii supusi pentru a ne regasi atunci cand un lucru exterior ne marchiaza. De aceasta data, aventura imaginara prin care trece fata nu este decat exteriorizarea unui ideal imposibil intr-o lume in razboi. Poti vedea o fetita ce inca mai incearca sa ramana in lumea copilariei in ciuda nebuniei lumii adultilor din jurul ei in perioada imediata de dupa terminarea razboiului civil din Spania. (more…)

Next Page »