Chronicle (2012 – Josh Trank)

Un film care se remarca in primul rand prin stilul de filmare introdus in cinematografie destul de recent. Cadrele par realizate cu un handycam, miscarea si derularea cadrelor fiind realizate perfect urmand acest principiu. Din punctul meu de vedere acest stil de filmare aduce o foarte mare doza de realism, te aduce mai aproape de actiune, aproape ca nici nu mai conteaza cat de veridica este actiunea. Acest lucru este un plus pentru ca asta este si unul din rolurile cinematografiei, sa introduca spectatorul intr-o alta realitate de care sa se simta atasat cat timp dureaza filmul. Sigur, nu mai punem la socoteala faptul ca odata ce faci bine un astfel de film el devine foarte profitabil avand in vadere ca nu investesti atat de mult in realizarea lui. Nu vreau sa fiu inteles gresit, acest film are o calitate de ultima ora din punct de vedere tehnic,  el fiind distribuit chiar si in format 3D, numai ca montajul se reduce la mici efecte in after effects (probabil). Dar nici nu simti nevoia de mai mult. Acest film nu exceleaza la efecte vizuale, unele dintre ele amintindu-mi de vechile filme cu Super Man. Numai ca acest film nu vrea sa fie nici “epic” nici “experimental”, reusind sa se mentina undeva la mijloc pe intreg parcursul.

In film este vorba despre 3 adolescenti care descopera ca au puteri supra naturale. Totul decurge extrem de amuzant pentru ei un timp, fiecare explorand si descoperind noi puteri, noi abilitati. Totul se complica atunci cand unul dintre ei scapa de sub control. Cel care a scapat de sub conrol avea o tipologie specifica, adolescentul cu un tata beat si mama pe moarte care nu are nici un prieten, singurul sau prieten fiind o camera video cu care este filmat intreg filmul.

Cu toate ca filmul are multe momente inexplicabile eu nu ii input nimic, pentru ca aceste momente sunt “mascate” de stilul de filmare, pentru ca intreaga poveste si actiune depindea de o singura camera, de un singur fir epic. Un alt motiv pentru care nu spun nimic rau este ca acest nou fel de a face filme mie personal imi place foarte mult, si am sa ii dau o sansa fiind ceva nou. Recomand acest film tuturor persoanelor care nu zic din prima, “mai bine ma uit la X-Man”…

 

Friends with Kids (2011 – Jennifer Westfeldt)

Inca odata un film care mi-a depasit asteptarile. In primul rand aceasta comedie romantica este extrem de amara si extrem de serioasa, limbajul folosit este unul extrem de liber, deci este un film ce se adreseaza in special persoanelor cu un nivel mai ridicat de maturitate decat alte comedii romantice. Desi recurge la niste clisee inevitabile ale acestui gen, povestea este mult mai plauzibila in comparatie cu alte filme precum No Strings Attached sau Friends with Benefits. Fara sa aiba un buget spectaculos acesta este un film simplu in care s-a pus mult suflet, ideal pentru o duminica plictisitoare cand vrei sa vezi un film usor de urmarit cu o actiune nu foarte precipitata dar cu o poveste foarte buna. Singurul defect al acestui film este ca a aparut dupa cele doua filme pe care le-am mentionat si mai sus, care i-au calcat in picioare povestea chiar dinainte sa apara.

Povestea este a unor doi prieteni care decid sa aibe un copil, fara sa se casatoreasca si fara sa se implice emotional. Asta era reteta lor pentru o viata fericita, mai fericita ca a altor cupluri care se schimba odata cu nasterea unui copil. Si tot asta era si felul prin care ei vroiau sa triseze viata si in felul asta sa isi continue cautarea persoanei potrivite pentru ei odata trecuti de acest impediment pentru ei, nasterea unui copil. Planul le merge perfect, numai ca si viata avea planul ei…

Pot sa gasesc foarte multe lucruri pozitive de spus despre acest film, de la dialoguri captivante presarate cu niste replici pline de realism exact la momentul oportun, la actori care se dedica povestii. Jennifer Westfeldt regizor, scenarist, producator si actrita principala, “WOW” cred ca cel mai bun rol feminin vazut de mine in ultimul timp. Pe ea nu am mai vazut-o pana acum in nici un film, dar din cate vad pe cinemagia a mai jucat niste roluri episodice in Grey’s Anatomy si Clinica. Recomand acest film, oricui.

 

Detachment (2011 – Tony Kaye)

Inca un film despre conditia profesorului, dar de data asta un film care ilustreaza mult mai mult decat atat. Actiunea este concentrata in jurul unui profesor suplinitor care este nevoit sa predea in cel mai rau famat liceu din regiune. Elevii acestei scoli pe langa faptul ca erau blamati fiind considerati inca de la inceput niste ratati erau si violenti atat verbal cat si fizic. Profesorii isi dadeau unul cate unul demisia coplesiti psihic de o problema pe care ei nu o puteau controla si anume felul in care societatea privea scoala, desi era de datoria lor sa schimbe asta. Aici intervine insa Henry (profesorul de romana suplinitor) care incearca si reuseste in 3 saptamani sa schimbe putin mentalitatea elevilor de la clasa lui cu ajutorul unor exemple si al unor discursuri extrem de inteligente, aduse pe alocuri la nivelul de intelegere al elevilor. Pe langa toate astea ne mai este prezentata si viata personala a profesorului din care se desprind mai multe trasaturi de caracter.

Da, poate unii dintre voi ma puteti intreba, care este diferenta dintre acest film si  Entre les murs sau The great debaters . Principala diferenta este perspectiva din care se desfasoara actiunea, in Detachment se doreste mult mai mult conturarea personajului principal, dar pe langa film sunt si niste insertii semidocumetar cu observatii asupra problemelor aparute in film. Tocmai din aceasta cauza Detachment se diferentiaza de celelalte filme, vrand sa fie mai mult o cronica, un jurnal, iar combinatia documentarului cu filmul artistic este foarte subtila si foarte bine reusita. Chiar as vrea sa va dau si alte exemple de filme cu o abordare asemanatoare dar nu gasesc.

Nu stiu cum se intampla dar filmele astea care aduc ceva in plus nu sunt bagate in seama de critici, spectatori si media. Iar aici nu vorbim de o productie obscura sau independenta, vorbim de un film care are in distributie actori precum Adrien Brody pe care il stim dintr-un film ridicat la rang de capotopera de critici precum The Pianist sau filme mai noi precum Midnight in Paris. Christina Hendricks o actrita tanara pe care o stim din productii noi, comerciale, cum ar fi I Don’t Know How She Does It  sau Life as We Know It . Regizorul filmului are si el in filmografie niste filme destul de cunoscute precum American History X dar a fost si director de imagine al trupei Red Hot Chili Peppers. (pentru amuzament/suripindere va recomand aceasta galerie foto cu el )

 

Coriolanus (2011 – Ralph Fiennes)

Pentru a trata cum trebuie un film al carui scenariu se bazeaza exclusiv pe tragedia cu acelas nume scrisa de William Shakespeare trebuie sa cunoastem povestea originala. Si cam atat, multi judeca acest film pentru ca nu respecta reperele temporale si trec cu vederea ca aceasta schimbare nu afecteaza cu nimic esenta povestii. Avem aceeasi poveste,adusa in timpuri moderne, iar aceasta adaptare din punctul meu de vedere este reusita, si repet, este reusita pentru ca nu modifica povestea, nici macar replicile si felul in care au fost scrise in textul original. Tocmai din aceste motive filmul este foate greu de urmarit si foarte criticat in special de cei care s-au obisnuit cu anumite tipare.

Gaius Marcius a primit supranumele de Coriolanus dupa deosebita valoare aratata in asedierea orasului Corioli. La intoarcerea in Roma datorita insistentelor mamei sale el a candidat ca si consul al Romei, el a castigat foarte repede increderea unor oameni politici si al oamenlor de rand. Cu toate acestea, Brutus și Sicinius plănuiesc să anuleze candidatura lui Coriolanus și organizează o revoltă. Confruntat cu această opoziție, Coriolanus într-un acces de furie tună și fulgeră împotriva conceptului de democrației. El compară permiterea plebei de a avea putere asupra patricienilor, cu a lăsa “ciorile să ciugulească vulturii”. Finalul nu vi-l spun, doar pentru ca nu vreau sa stric surpriza.

Uitandu-ma la acest film chiar am avut impresia ca ma uit la o piesa de Shakespeare, chiar daca nu era o scenografie specifica. Cu asta se dovedeste faptul ca o piesa de teatru poate fi jucata chiar si fara decor atata timp cat are un spirit, scenografia fiind o chestie de nuanta.

Distributia este compusa exclusiv din actori de origine Britanica si Scotiana. Regizor si actor principal este Ralph Fiennes, actor care este foarte cunoscut din seria Harry Potter unde a jucat rolul lui Cap de Mort dar si din filme precum The Reader, The Duchess, The Hurt Locker sau Clash of the Titans. 

Recomand acest film iubitorilor literaturii engleze.

 

The Hunger Games (2012 – Gary Ross)

Filmul asta s-ar putea sa va surprinda pentru ca desi pare artificial la prima vedere descoperi pe parcurs ca are totusi esenta. Eu cel putin nu aveam mari sperante, dar ma bucur ca am descoperit in acest film dovada ca inca se mai fac filme bune si imi pare rau ca datorita altor filme prost realizate nu imi mai pun problema ca un film poate fi bun.

Actiunea este plasata undeva in viitor undeva in America de Nord. Lumea era impartita in doua paturi sociale, distinctia dintre cele doua nu se face neaaparat prin civilizatie ci mai mult prin stilul de viata sau bogatie, insa cele doua nu sunt puse in nici un moment in antiteza. Cei mai bogati nu sunt considerati asupritori ci numai superiori celorlalti, ei organizand in fiecare an o intrecere sangeroasa drept omagiu. Pentru aceasta competitie erau alesi cate un baiat si o fata din fiecare dintre cele 12 districte, modalitatea de alegere era tragerea la sorti dintre toti membrii tineri ai fiecarui district. Ce face filmul sa fie interesant din punctul meu de vedere este ca intrega competitie era transmisa live in intreg capitoliul, transformand lupta pentru viata intr-un show de entertainment. Acest show merge foarte departe,  regizorii acestuia comportandu-se ca niste creatori al unui alt univers, cel al “jocurilor foamei”. Acestia aveau controlul absolut a tot ce se intampla in acel mediu creat special pentru aceasta intrecere, mai putin felul in care participantii luptau pentru propria viata.

 

Ray (2004 reg.Taylor Hackford)

Acesta este un film biografic despre Ray Charles. Imi plac foarte mult filmele biografice pentru ca surprind un anumit aspect nealterat din viata unei persoane care a avut o influenta asupra unui domeniu. In acest caz Ray Charles, care este intemeietorul muzicii soul. Si mai remarcabil mi se pare talentul sau in momentul in care ma gandesc ca era orb de la vansta de 7 ani. In acest film sunt surprinse cele mai importante momente din viata sa, printre care si copilaria, foarte inteligent introdusa in film sub forma unor amintiri. Aceste amintiri dau o nota aparte filmului creind o legatura intre prezent si trecut, astfel explicandu-se unele obiceiuri mai putin permise a lui Ray Charles. El se droga inca de tanar cu marijoana ajungand la maturitate sa se drogheze chiar si cu heroina, fiind si arestat pentru asta. El facea aceste lucruri in viziunea regizorului pentru ca se invinuia pentru moartea fratelui sau, care se intamplase sub ochii lui chiar inainte  sa inceapa sa orbeasca din cauza glaucomului. In film mai sunt surprinse si aventurile lui extraconjugale, care au fost numeroase, am citit dupa ce am vazul filmul ca a avut 12 copii cu 9 femei.

Pe langa aceste fapte filmul este structurat extrem de bine in perioade in care el a avut influente in diferite stiluri de muzica printre care se numara rhythm and blues, soul, blues, rock and roll, jazz, country sau pop. Insa nici aceasta parte a vietii lui nu a fost tocmai usoara confruntandu-se cu adversiuni din partea bisericii in momentul in care el a combinat muzica gospel cu rhythm and blues. Urmatoarea perioada a fost cea de country blues, in care el punea foarte mare accent pe textul si povestea melodiilor, acesta fiind o caracteristica importanta a muzicii country. In afara acestui tanlent de necontestat el era si un mare showman fiind considerat de Frank Sinatra: “the only true genius in show business.”

In pielea lui Ray Charles isi joaca poate cel mai bun rol Jamie Foxx. Pentru acest rol el a castigat si oscarul si globul de aur pentru cel mai bun actor. Printre nenumaratele nominalizari acest film a mai castigat un premiu pentru cel mai bun mixaj de sunet. Daca sunteti iubitorii acestui gen de muzica veti considera acest film o capodopera, cred. Pentru mine a fost cel putin interesant sa vad cum a evoluat viata lui.

 

The Human Stain (2003 reg.Robert Benton)

Asta este un exemplu de film bun care a trecut aproape neobservat din cauza incarcaturii lui cu influente existentialiste. Pentru mine a fost un film de care nu am putut sa ma dezlipesc pentru ca mi-a captat atentia de la alte lucruri, iar asta nu se intampla foarte des. Mi-a adus aminte de o piesa de J.P Sartre care se numeste “Cu usile inchise”, acolo era vorba despre 3 personaje care se intalnesc in infern si nedumerite, fiecare incearca sa isi explice singur situatia spunandu-si povestea de viata cu o sinceritate brutala, fiecare dintre personajele care ascultau descoperind ca “Nu-i nevoie de flăcări şi smoală. Infernul sunt ceilalţi” si abia atunci si-au dat sema de adevaratul motiv pentru care usile infernului sunt inchise iar ei sunt impreuna acolo. Si in acest film este vorba despre un fel de infern nascut in sufletul personajelor datorita tradarii si prostiei unei societati cu o morala exagerata, aproape paranoica, in problemele rasiale. Cheia filmului se afla in secretele pe care le ascunde cu abilitate fiecare personaj si mai ales in morala lor. Anthony Hopkins si Nicole Kidman jucand impecabil o drama existentialista dincolo de orice film cu incarcatura psihologica, in unele momente actorii chiar par a juca o piesa de teatru cu usoare tente filosofice. Monologuri lungi care le tradeaza slabiciunile si trecutul care iese la suprafata din ce in ce mai mult sunt doua caracteristici esentiale ale unei drame de acest tip.

Structura filmului este extrem de complexa, cu povesti paralele care se intersecteaza abia la sfarsit. Aceasta structura complexa a filmului a dus la nevoia unui personaj cu rol de mediator intre aceste planuri diferite, un povestitor care nu este implicat direct in drama dar care asista la ea pana la sfarsit. Acesta este un scriitor, prieten al pesonajului interpretat de Hopkins care in final, dupa ce acesta moare intr-o imprejurare destul de ciudata, scrie o carte cu titlul “The Human Stain” care se voia a fi relevarea povestii la care asistase. El povesteste filmul de la inceput pana la sfarsit intr-o maniera subiectiva acest lucru neafectand caracterul obiectiv al actiunii.

Este un film foarte greu si lent, poate fi plictisitor daca nu ai o stare speciala, o nevoie de a urmarii o poveste ca asta. Pentru mine este un film care se apropie de statutul de capodopera si pot sa sustin asta in fata oricui nu este de acord cu mine.

 

An Invisible Sign (2010 reg.Marilyn Agrelo)

Este o drama destul de puternica din punct de vedere psihologic. Eu personal nu as fi folosit copii mici intr-un astfel de film, dar probabil ca iar sunt eu prea grijuliu si imi sare din vedere povestea filmului. Ideea principala a filmului este inutilitatea de a distinge forme abstracte in natura doar pentru a avea un refugiu problemelor tale. Jocul propus de aceasta profesoara de matematica copiilor il poti privii in foarte multe feluri. Eu cred ca ii punea sa gaseasca numere in natura pentru a descoperi raspunsuri unor probleme care o macinau de cand era mica din pricina unui vecin care in fiecare zi avea un medalion cu un alt numar in functie de starea lui de spirit. Fiind incapabila sa inteleaga acest lucru, aflandu-se la un prag al propriei existente, pusa sa se maturizeze brusc si extrem de nesigura pe sine, actrita din rol principal angreneaza in propriul joc niste copii care si ei la randul lor au diferite probleme in familie. Nerealizand pericolul la care ii expune felul ei “distractiv” de ai invatat pe copii matematica. Pentru ca ei faceau o competetie din propriile probleme de viata din orice joc.

Aceasta nevoie de refugiu vine chiar din incapacitatea ei de a trece peste boala de care suferea tatal ei, insa printre eleve se remarca o fetita care ii da o lectie de viata. Mama ei era bolnava de cancer iar ea desii la suprafata parea a nu intelege exact ce se intampla adanc inauntrul ei se petreceau extrem de multe iar in final se dovedeste a fi mai puternica decat ea prin atitudinea pe care o avea in fata problemeleor pe care i le punea viata. Ea intra deseori in conflict cu o colega care suferea din cauza lipsei de atentie a profesorilor cauza fiind defapt niste probleme familiale. Acest conflict atinge un punct maxim destul de sadic din punctul meu de vedere, chiar daca de la inceputul filmului se anticipa cruzimea cu ajutorul unui basm. Morala basmului era ca trebuie ca fiecare membru al familiei trebuie sa se sacrifice pentru binele intregii familii, numai ca sacrificiul in aceasta poveste era unul fizic, fiecarui membru al familiei amputandu-i-se cate o parte diferita a corpului.

Chiar si asa, este de remarcat constructia perosonajelor pe care le jucau copii, fiecare avand probleme de comportament care derivau in principal din diferitele probleme pe care le avea fiecare in prorpia familie. Pana si acea fetita avea puterea de a intelege si era pozitiva datorita mamei ei care si ea parea destul de puternica psihic.

 

Happythankyoumoreplease (2010 reg.Josh Radnor)

Este un film cu o atmosfera destul de frumoasa si potrivita pentru cei care doresc o comedie fara nici un fel de exagerari sau clisee. Este un film pe care eu il consider foarte simplu dar si foarte puternic. Il consider simplu dar tocmai simplitatea asta este  punctul sau forte, pe langa asta, actiunea se deruleaza rapid, deci nu trebuie sa asteptam cu pauze lungi ca in alte filme. De aceea eu cred ca este un film potrivit de urmarit intr-o duminica in care vrei sa te relaxezi. Nu este un film care sa te intrige sau sa te faca sa gandesti prea mult insa are totusi o morala la indemana tuturor: “anyone is looking for love, everyone is looking for happiness the secret is to say thank you and always ask for more“. Eu cred ca este destul de pozitiv mesajul pentru adolescentii care incearca prin metode proprii sa isi construiasca o imagine asuprea idealurilor in dragoste. Pentru ca asta este si tema filmului invelita intr-o atmosfera extrem de relaxata si relaxanta in acelas timp. Nu va spun mai multe, astept sa il vedeti si sa imi spuneti propria parere.
 

 

Eu când vreau să fluier, fluier (2010 reg.Florin Şerban)

Este foarte dificil sa vorbesc despre acest film foarte bun in comparatie cu alte filme romanesti. Tot timpul simt nevoia asta de comparatie pentru ca noi inca suntem la inceput, dupa parerea mea, si trebuie sa avem un anumit sistem de referinta ca sa vedem daca evoluam sau nu. Si avand in vedere ca mai mult de jumatete din distributie este formata din amatori care joaca atat de bine imi dau seama ca nu am cu ce sa compar. Ideea regizorului de a folosi actori amatori chiar din randul unor puscariasi aduce mai mult decat originalitate filmului. Aduce o doza de realsim autentic acelei “lumi”.  Acum nici nu ma mai intereseaza asa tare actiunea adormita si usor letargica prezenta si in acest film din moment ce avem deaface cu o idee originala si buna, respect asta.                         

Mi-am adus aminte de acest film pentru ca recent la televizor s-a anuntat moartea unuia dintre actori care suferea de o boala foarte rara a sangelui. Si nu regret ca am vazut filmul pentru ca mi se pare un exemplu de perseverenta. Nu este un film cu foarte multe replici, cu foarte multa actiune, dar cu o lupta interioara extraordinara. Un detinut dupa ce a stat 4 ani in inchisoare in ultimele zile de puscarie primeste o vizita neasteptata de la fratele sau de la care afla ca mama lor din Italia a venit sa il ia si pe el acolo. Pe langa asta se confrunta si cu o presiune psihologica foarte mare din partea colegilor care sunt invidiosi de eliberarea acestuia si il provoaca pentru a i se prelugii pedeapsa. El stiind ce urmeaza sa i se intample fratelui sau refuza cu indarjire sa se lase provocat desi umilinta la care este supus este sub demnitatea umana. Nu vrea ca mama lui sa ii strice si viitorul fratelui sau asa cu i l-a stricat si lui. Acest conflict, interior, si mai ales gandul ca o sa ramana fara fratele sau exact cand mai avea putin si era liber l-a determinat pe acesta la un gest destul de socant. Si aici revin la felul impecabil cu care se joaca acea scena de catre un amator pe de-o parte si de o actrita care joaca in primul ei film pe de cealalta parte.

Pentru a intelege de ce a luat filmul asta asa de multe premii trebuie sa treci peste forma lui si mai ales peste idei predefinite cu privire la “limbaj agresiv”, “manelisti” si “mizerie”, pentru ca tocmai elementele astea fac filmul credibil. Perspectiva din care trebuie sa privim acest film este aceea a penitenciarului, a mentalitatii detinutilor. Aceasta lume nu este in nici un caz ca cea dint-o campanie publicitara foarte cunoacuta acum cativa ani, ea este dura si plina de oameni cu un limbaj si un comportament mizerabil. Asa ca, inainte sa judeci acest film trebuie sa faci un mic exercitiu de imaginatie, in filmele cu peniteciare americane vedem rapperi negrii, intr-un penitenciar romanesc ce ar trebui sa fie?