muzical


Nu prea urmaresc filme muzicale, insa The Pick of Destiny este unul dintre putinele pe care le-am vazut si mi-a placut tare mult. Filmul prezinta povestea trupei Tenacious D, o trupa de comedy folk-rock, cum au ajuns in culmea succesului. Bineinteles ca este fictiune, adica nu s-au confruntat cu Satan pe bune, dar din punct de vedere metaforic cam atatea au avut de indurat. Inca un lucru care imi mai place la filmu’ asta e distributia. Jack Black e printre actorii mei preferati, iar rolul lui ca JB a fost cat se poate de natural, genial si comic.

Filmul incepe cu prima melodie de pe albumul cu acelasi nume, care prezinta povestea lui JB ca copil. El traieste intr-o familie credincioasa, iar visul lui este sa ajunga sa “rockaiasca” (asa e tradus : )) ). Canta o melodie “socanta” pentru membrii familiei, iar ta-su il ia il duce in dormitor, ii aplica o curea, ii rupe posterele si il pedepseste. JB incepe sa se roage la Dio sa-l ajute, iar acesta ii spune ca daca vrea sa cante intr-adevar rock trebuie sa porneasca singur la drum spre Hollywood si ca va fi un drum plin de pericole si nu stiu ce. JB ii asculta sfatul lui Dio si pleaca singur la drum. Cand ajunge in sfarsit la Hollywood e deja adult si incepe sa se plimbe prin imprejurimi. Asa da peste Kage, un chitarist foarte bun care canta pe strada pentru bani. JB este uimit de cat bine canta Kage la chitara si il roaga sa-l invete si pe el, insa Kage il ignora si continua sa cante. JB incepe sa-l acompanieze cu vocea si impreuna le iese o melodie super smechera, insa Kage tot nu-l suporta pe JB si il lasa in strada. In cele din urma Kage il ia pe JB ca invatacel, el fiind maestrul si incepe sa-l invete tot ce stie, insa JB afla ca Kage este doar un impostor si se cearta. Se impaca si ajung la o intelegere, vor face o trupa numita Tenacious D si vor sparge topurile.

In timp ce incercau sa compuna, ei descopera ca toti chitaristii celebrii aveau un lucru in comun: pana. Asa ca incep sa se intereseze si afla despre pana asta ca se numeste “Pana Destinului” si ca a fost facuta din dintele lui Satan in evul mediu. Impreuan pornesc la drum sa caute Pana Destinului si trec printr-o gramada de peripetii. In final gasesc Pana Destinului, insa o rup din greseala si incep sa planga ca si-a pierdut magia. Apoi apare un tip si le spune ca nu exista asa ceva, magie, pana destinului. Ei il cred si pleaca spre scena sa cante, insa tipul ala era chiar Satan deghizat, care a vrut sa-si recupereze dintele. Cand se intorc sa vada daca mai e pana acolo unde au lasat-o il gasesc pe Satan, care e pregatit sa-i prajeasca. Insa JB il provoaca pe Satan la un duel rock ca sa scape. In urma duelului Satan iese invingator, insa reusesc sa-i rupa un corn si sa-l trimita inapoi in iad. Filmul se termina cu ei in apartamentul lui Kage, incercand sa-si aminteasca ce au cantat cand s-au duelat cu Satan, deoarece ei considerau ca a fost “cel mai bun cantec din lume”. Nu-si aduc aminte asa ca trebuie sa o ia de la inceput cu compusul melodiilor.

Coloana sonora este foarte tare, melodiile variind de la folk la metal si chiar si un instrumental de muzica clasica la un moment dat. Filmul este destul de dragut si amuzant, cel putin mie mi-a placut asa ca vi-l recomand si voua.

Poate unul dintre cele mai bune filme din cariera celebrei actrite blonde Marilyn Monroe, „Gentlemen prefer blondes”, s-a bucurat de un mare succes. Aceasta comedie muzicala, regizata de Howard Hawks este foarte bine cunoscuta de catre public datorita uneia dintre scenele sale si anume momentul cand Marilyn interpreteaza „Diamonds are a girl’s best friend”.

Pelicula prezinta povestea a doua artiste Lorelei Lee (Monroe) si Dorothy Shaw (Russell), care terminandu-si reprezentatiile de cabaret fac o croaziera spre Paris, platita de logodnicul lui Lee. Cele doua personaje sunt foarte diferite, dar unite de o puternica prietenie. Lorelei este lacoma, pentru ea nu conteaza cum arata barbatul cu care se va incurca, atat timp cat acesta are ceea ce vrea ea si anume bani. Considera ca singura cale de a fi fericita este sa te mariti cu un bogatas. Insa, Dorothy nu ii impartaseste aceasta opinie, ea prefera tinerii aratosi si puternici, crezand in puterea dragostei.

Intriga filmului este determinata de prezenta unui detectiv particular la bordul vasului, trimis de tatal lui Gus, ca sa o supravegheze pe Lee. De mentionat ca tatal acestuia se impotrivea casniciei. Insa ce te faci cand pe vas mai exista inca un milionar care detine o mina de diamante? De abia din acest moment incep aventurile celor doua artiste care vor trece prin multe peripetii atat la bordul vasului cat si odata ajunse la Paris.

Personajul meu preferat a fost Dorothy Shaw, in primul rand pentru ca nu sunt de acord cu ideile lui Lee si in al doilea rand pentru ca m-a amuzat teribil personajul interpretat de ea. Momentele ei de musical nu au iesit in evidenta prin nimic deosebit, insa fara acest personaj cu siguranta filmul nu ar mai fi avut acelasi impact, cel putin nu asupra mea.

Si pentru ca vorbim de musical-uri, cum am zis si la inceput,cel mai reusit numar muzical al filmului este este cel cand Monroe canta „Diamonds are a girl’s best friend”, moment care a inspirat multe celebritati feminine. Melodia este si sugestiva pentru personaj, care este pasionat de diamante si isi doreste cat mai multe si cat mai mari. In aceasta scena Lee pur si simplu straluceste in a sa rochie roz, inconjurata de barbati.

Finalul, dupa cum va asteptati, este unul fericit :3

Mie chiar mi-a placut filmul si il recomand cu incredere, mai ales daca sunteti fani filme Marilyn Monroe.

La prima vedere filmul acesta pare previzibil sau il poti judeca intr-un mod gresit dupa celelalte filme ale lui Stephen Daldry ( The Hours, The Reader… ambele fiind foarte greu de digerat ).  Insa odata cu aceasta comparatie trebuie sa existe totusi si o asemanare ce consta in ceva special al acestui regizor, acela de a crea foarte bine legatura intre personaje, evidentiind caracterul fiecaruia. De aceea acest film a castigat multe premii Bafta in anul 2000 printre care si cele de cel mai bun actor in rol principal si cea mai buna actrita in rol secundar, precum si alte premii la alte concursuri locale, britanice.

Este povestea unui copil de miner care in loc sa invete sa boxeze a fost atras mai mult de lectiile de balet care se desfasurau exact langa sala de box. Tatal, prima data avand niste idei predefinite nu a fost de acord mai ales ca aflase asta de la profesorul de box care era ingrijorat de absenta baiatului. Insa pana la urma, demonstrand totusi ca are responsabilitate il sustine pe acesta pentru admiterea lui la o scoala de balet. Acest film este unul despre descoperirea talentului si inutilitatea de a te opune la ceea ce iti place sa faci chiar daca nu este caracteristic unor anumite sexe.

Se poate vorbi si de o doza de umor foarte fina, mai mult ironic. Insa ce il face cu adevarat special sunt  diferitele stiluri de dans prezente in acest film precum balet, swing, contemporan si step. Muzica:

Perntru cei care vor sa se convinga ca si baietii pot dansa balet va propun un mic documentar pe care il puteti gasi aici. Si pe langa asta un video care sper sa va placa, in el sunt prezente cele mai bune scene din film:

Nu am timp ca sa revad filmul, asa ca va avertizez inca de la inceput ca sunt sanse sa omit unele detalii (l-am vazut acum doua luni). Pe Lars von Trier, regizorul filmului, l-am descoperit in ianuarie, nu am vazut multe filme ale lui, insa pot spune ca stilul lui mi se pare unic si splendid.

Dintre filmele lui Lars, Dancer in the Dark se aseamana cu Breaking the Waves: amandoua se axeaza pe vietile unor persoane inocente si gata sa se sacrifice pentru cei dragi, chiar daca asta inseamna sa se expuna unor dureri incredibile. Cu toate acestea, personajele principale (Selma in Dancer in the Dark si Bess din Breaking the Waves) sunt destul de diferite.

Selma (Bjork), personajul principal, este o mama singura care si-ar da si ochii pentru fiul sau. Si chiar face asta: Selma sufera de o boala al carui ultim stadiu este orbirea, din nefericire de aceasta boala sufera si fiul ei. Toata actiunea filmului este bazata pe sacrificiile pe care Selma le face pentru a strange bani pentru operatia fiului ei: emigreaza, lucreaza intr-o uzina, triseaza la testul oftalmologic pentru a putea munci in continuare, nu ii face poftele fiului ei cu toate ca acest lucru o indeparteaza de el etc. Dar tot ceea ce a suferit pana acum nu inseamna nimic cu ceea ce va urma in momentul in care vecinul ei ii va fura toate economiile.

Cu toate problemele din viata ei, Selma nu renunta la marea ei pasiune: musical-urile. Iar acest lucru a generat partile care mi-au placut cel mai mult la film! Selma are o imaginatie uriasa si reuseste sa transforme sunetele utilajelor din uzina sau zgomotele locomotivei ori a rotilor de tren intr-un spectacol mai emotional decat oricare show de la Moulin Rouge. In aceste escapade in lumea fantaziei, Selma joaca rolul principal, iar vocea ei (Bjork, oh, ciudata ta voce, Bjork) te face sa iei parte la lumea ei.

Nu prea ma pricep la detaliile tehnice, insa faptul ca tot filmul, mai putin partile cu cantece au fost filmate cu “camera de mana” a contribuit enorm la acest film si il face mult mai real si aproape de privitor, iar in acelasi timp, schimbul de calitate dintre scenele reale si cele din imaginatiei Selme face mult mai usoara tranzitia intre cele doua lumi si mult mai credibila.

Recomand din suflet acest film: un musical unic si deferit, o drama profunda si o vece formidabila. Iar Bjork nu este deloc rea ca actrita, si-a intrat complet in pielea personajului si isi va intra complet si in inimile voastre.

Cat despre muzica, este uimitoare, desi pentru cei neobisnuiti cu stilul lui Bjork le va fi greu sa o digere la inceput – cu toate ca melodiile sunt oarecum diferite fata de ce canta ea in mod obisnuit, insa stilul ei este inconfundabil. Melodia “I’ve Seen It All” a avut o nominalizare la Oscar si a castigat un Golden Satellite Award, nici Bjork si nici Lars von Trier nu au ramas neprimiati dupa un asemenea miracol de film.

O sa las doua dintre scenele mele preferate din film:

Cvlada

I’ve Seen It All

Dupa parerea pe care am avuto la ultimul musical vazut am zis ca trebuie sa reconsider acest gen, si am gasit filmul perfect pentru a face asta se pare. In sfarsit un musical cu o poveste, cu invidii, cu ascensiune, cu dragoste si energie, dar mai ales cu muzica de foarte buna calitate, Ali (Christina Aguilera – Tough Lover ) fiind cea care a adus muzica live intr-un club de cabaret condus de Tess (Cher – Welcome to Burlesque). Eu nu sunt un mare fan al muzicii lui Christina Aguilera desi imi place voceai ei puternica, insa in acest film muzica a fost perfecta. Adevarul este ca nu stiu cine putea sa se potriveasc mai bine unui astfel de film in zilele noastre. Iar in ceea ce o priveste pe Cher, da, este o legenda. Deci cuplul este unul perfect pentru un musical bun pe care eu il recomand. L-am vazut a 2-a oara azi dimineata si nu mi s-a parut plictisitor acest lucru.

Povestea este destul de buna, o fata saraca pleaca din oraselul ei pentru a-si implinii idealurile. Ajunsa din intamplare in fata clubului Burlesque, intra din curiozitate si ramane uimita de acea atmosfera. Decide sa faca orice pentru a ajunge pe scena si cu ajutorul unui tanar chipes pe nume Jack care era barman si instrumentist ( care o gazduieste si de care se indragosteste – muzica vorbeste) reuseste sa intre in legatura cu Tess patroana clubului care dupa o auditie ( de dans ) ii ofera o sansa. Ali ii uimeste pe toti cand, dupa o reactie a invidiei pe care o produce, o colega i-a taiat sunetul, ea incepe sa cante live readucand speranta lui Tess al carei club era in pericol datorita unor datorii.

Muzica, cred ca toata lumea stie cine sunt Cher si Christina Aguilera, doua legende fiecare cu epoca ei amandoua avand in comun niste voci foarte puternice. Daca ascult o melodie de-a Aguilerei nu o pot opri sau pune pauza pana nu se termina, are darul asta de a te captiva cu ajutorul vocii si al mesajului, in acest film. Pe langa aceasta poveste, exista si o a doua pentru fiecare personaj, o poveste muzicala foarte bine construita si ea, cu momente de ascensiune de glorie si in final de decadere sau neincredere. In concluzie este un film bun pentru a te relaxa, il recomand.

Dupa mine filmul asta a fost prea mult bagat in seama si nu este deloc ceea ce isi doreste sa fie. Din punctul meu de vedere si povestea este extrem de slaba. Bine, nu stiu de ce sunt atat de negativ in ceea ce priveste un asemenea film, nu stiu la ce trebuia sa ma astept insa a fost o experienta interesanta, nu am vazut foarte multe musicaluri si de aceea nu as vrea sa fac comparatii cu alte filme asemanatoare desi unii spun ca acest film ar fi doar o copie eu iau asta ca pe o simpla parere, dar nici eu nu am fost prea placut impresionat. O observatie importanta dupa mine ar fii aceea ca daca as fi fost italian nu as putea sa ma abtin din ras la acest film, pentru ca imi imaginez cum ar fi sa se faca un film cu actori romani care vorbesc engleza cu accent ciudat. Dar, ok, l-au facut in limba engleza pentru a se difuza in mai multe tari, pentru a fi mai comercial dar dupa mine daca ar fi fost in italiana ar fi avut un plus, nu te zgaria la ureche. Sincer, eu m-am saturat de musicaluri in care se foloseste genul “cabaret” de-asta nici nu m-am uitat la prea multe sau poate ca nu stiu eu de altele.

In acest film este vorba despre un regizor italian inconjurat de foarte multe femei care ii distrag atentia de la activitatea sa creatoare. Fiecare dintre cele 7 femei fiind introduse in film cu ajutorul unui numar de cabaret potrivit caracterului lor sau potrivit relatiei lor cu personajul principal. Insa nu stiu de ce, filmul nu se leaga, pare a fi compus din mai multe parti distincte alaturate fara armonie. Chiar as vrea sa gasesc plusuri acestui film dar in afara de distributie care chiar iti ia ochii, nu gasesc nimic bun nici daca as incerca sa exagerez in favoarea lui. Cat despre afis, dupa mine frizeaza nebunia celui care s-a jucat cu photoshop-ul, se vede clar cum toata lumea se uita in directii diferite, e o adevarata harababura de oameni.

Un film care promite ar fi acesta: Pina un musical cu dans contemporan in memoria colegrafei Pina Bausch decedata in 2009. Va fi lansat in acest an.

Sub regia lui Clyde Geronimi, Wilfred Jackson si Hamilton Luske, Alice in Wonderland este o alta productie Disney plina de culoare si cantece. Dar aceasta are mult mai muuuult: it has NONSENSE.

Povestea este o combinatie intre cele doua carti ale lui Lewis Carroll: mai mult Alice’s Adventures in Wonderland, decat Through the Looking-Glass; din cea din urma avand doar cateva elemente. Povestea este desigur putin schimbata, cum face Disney de obicei, dar nu intr-un mod rau.

Alice, urmarind un iepure cu un ceas care se tot plangea ca este in intarziere, cade printr-o vizuina si ajunge intr-un hol mare, cu o usita prin care nu poate intra decat dupa ce se micsoreaza luand o inghititura dintr-o sticluta pe care scria “Drink me!”. Si asa Alice ajunge in Tara Minunile, si minunile nu se mai opresc: flori vorbitoare, soldati din carti de joc pictand trandafirii, pisici care dispar, omizi care fumeaza si ciuperci care te maresc sau micsoreaza.

Alice in Wonderland este un film pentru familie si unul dintre (putinele) filmele Disney care nu fac totul prea dulce si care nu contine romantism. Nu este favoritul meu de la Disney si nici favorita mea adaptare dupa cartile lui Lewis, dar il recomand cu mare placere. Nu dureaza nici mult si este si amuzant :3.

Nota mea: 8

Next Page »